Dublinul m-a făcut să iubesc ploaia. Frankfurtul…. înălțimea // EVERYDAY TRAVEL

De-asupra casei unde am copilărit și mi-am trăit diminețile/serile până la 27 de ani, cam de cel puțin 5 ori pe zi vedeam un avion. De fiecare dată îmi ridicam privirea ca să văd ce companie aeriană e. Ajunsese să pară normal să auzi/vezi uneori la fiecare oră câte un avion. Unele dintre ele mă înfricoșau… la cât de aproape păreau să ajungă de casa noastră.

Atât de frică îmi era de avion, încât uneori prin vise ateriza câte unul în curtea noastră. Ce-i drept, aterizări stresante și eșuate. Poate de aici veni frica de zbor și călătoriile dese și lungi cu avionul.

Fiecare zbor pentru mine a fost ca un eveniment important în viața, de parcă am supraviețuit după o situație excepțională, iar senzația asta te face atât de fericită. Gata, sunt cu picioarele pe pământ! 😀 A trebuit să depășesc cifra de 10 zbori ca să înțeleg că nu mă mai pot stresa la fiecare zbor. Ultima experiență a fost cu 4 zboruri într-o săptămână: București – Frankfurt, Frankfurt- Dublin și la întoarcere. Și cu mai multe ore de așteptare în aeroport, m-am tot uitat prin jur. Am văzut de la pici până  la bătrâni care depășeau vârsta de 80 de ani. Mi-am zis „Europa călătorește” și mi-am aprobat din nou că nu e atât de rău să ”zbori”… cu riscul că de fiecare dată ar putea fi o aterizare „nepotrivită”. Mereu e ar putea fi… Păi, și ce facem?

Din cele 4 decolări și aterizări m-am ales cu o experiență deosebită în Dublin și Frankfurt.

Dublin

Nu-mi plăcea ploaia, pentru că nu-mi plăcea noroiul cu care trebuia să mă confrunt de fiecare dată când ieșeam din curtea casei. Ploaia mi se asociase cu ceva murtar și dacă nu erai dotată cu niște încălțări potrivite, de multe ori te puteai alege și cu febră acută. Iar prin Chișinău…. prin Chișinău te poți alege cu o baie din cap până-n picioare. Când am ajuns în Dublin, un oraș cu ploi la aproape la fiecare oră, am înțeles, ajungem să urâm ceva din cauza consecințelor create de acel ceva. În cazul nostru, în Moldova e vorba de noroi și un Chișinău pe apă, atunci când plouă.

Pe străzile din Dublin am văzut oameni relaxați, înarmați cu o umbrelă, care se plimbau, luau prânzul în parc sau chiar alergau prin ploaie. Am descoperit un oraș frumos și plăcut să-i parcurgi străzile chiar și pe timp de ploaie. Deși credeam că voi trăi mereu cu senzația că ploaia mă indispune, am înțeles că pe noi ne indispun mai mult oamenii, iar prin comparație, văzând alte orașe, alți oameni, înțelegi cât de multe limite ți-ai pus și etichete, precum că ploaia îți poate ”strica ziua și dispoziția”. Greșit!

Și pentru că situația din Chișinău nu se va schimba mâine, iar noroiul sigur nu va dispărea curând de pe „ulița copilăriei mele”, cred că trebuie să ne înarmăm cu o altă atitudine față de impedimentele din țara noastră. În cazul ploilor… cu o umbrelă mare, cizme de cauciuc și un trenci pentru ploaie. Preferabil toate colorate și cu căștile în urechi 🙂 Sunt lucruri care nu depind de noi și pe care nu le putem schimba, oricât de mult ne-am dori. Sunt lucruri pe care ni le dorim acasă, văzându-le prin alte țări, dar de multe ori tot ce putem face e să schimbăm noi culorile din tabloul nostru…

Dublinul m-a făcut să iubesc ploaia.

Frankfurt

„Nemții sunt hîtri”, îmi spunea bunica în discuțiile la un ceai, atunci când se-apuca să-mi povestească despre trecut și război. Eu i-am descoperit reci. Ori că era pe bune frig, ori așa le este firea? Pentru mine oamenii calzi sunt cei care li se luminează privirea când îi saluți și le adresezi o întrebare, o simplă întrebare: la ce stație cobor pentru a ajunge în această zonă a orașului? Oamenii reci sunt cei care deși îți răspund, pare că au fost drăguți, maniera ”pe jumătate” și privirea, te fac să-i pui pe lista ”reci”. Dar știți cum e într-o lume plină de necunoscut și necunoscuți? Într-un aeroport imens și într-o stație de tren cu mai multe benzi? Rătăciții se găsesc unii pe alții. Cam așa m-am găsit eu cu un tânăr turist din Costa Rica într-o stație de tren. Ambii mergeam spre aceeași destinație. Ambii nu știam dacă am ales banda corectă. Mi s-a părut straniu că până nici localnicii de pe-acolo nu prea aveau pricepere ce tren luăm spre Main Tower, cea mai înaltă clădire din Frankfurt de unde poți vedea orașul de la înălțimea celor 54 de etaje.

Frankfurtul a fost pentru mine un test. Cum să nu te rătăcești într-un oraș, deși ai o engleză ”primitivă” și fără conexiune la internet și google maps. Cum? Întrebând desigur! Hai că nu toți nemții au fost reci, doar că mi s-au părut mai reci decât noi, decât ce întâlnesc în ultima perioada prin metroul din București. Adevărul e că tot mai bine era cu ceva net și acces la google maps. Localnicii erau atât de documentați despre Main Tower, încât am înconjurat câteva cartiere ca să ajung la clădirea cu pricina, deși locația era atât de aproape de strația de tren. Ei bine, plimbarea a fost mai lungă și căutare mea cu emoții. În plus, am mai antrenat „engleza mea primitivă”, orientarea în spațiu și când am ajuns la destinație… emoția celor 54 de etaje și Frankfurtul care acum părea atât de mic în ochii mei… Frankfurtul m-a făcut să iubesc înălțimea.

Aceste 2 orașe m-au făcut să depășesc cumva teama necunoscutului… Unde să te pierzi, dacă nu tot pe lumea asta?

Cu drag,

Victoria Ungureanu