JOURNALISM Journalism in Moldova SPECIAL Special

Fotojurnalism cu Elena Covalenco: Din sala de operații, în Parlament

14694635_1165704666801259_244606265_n

V-ați imaginat vreodată, cum ar arăta ziarele fără poze, fără ilustrații? Ar fi o înșiruire de povestiri, de reportaje, de litere pline de încărcătură, dar fără un impact adevărat, fără emoția evenimentului. Anume fotoreporterii au menirea de a-l aduce pe cititor în mijlocul fiecărui eveniment cu un singur click.

Elena Covalenco a activat la Mednews.md, site-ul de știri în medicină, care a pus-o în fața provocării de a realiza fotografii în săli de operație, în săli de naștere, la morgă… De pe holurile spitalelor, viața a dus-o pe cele ale Parlamentului și Ministerelor, Elena devenind, fotojurnalistă la Agenția de Presă „Info-Prim Neo” (IPN).  Un interviu emoționant despre arta de a surprinde clipe, emoții, chipuri și zâmbete. Despre o juristă devenită dintr-o întâmplare fericită, spune ea, fotojurnalistă.

– Cine ești tu, Elena Covalenco? De unde vii, cum și când ai început să faci fotografie, ce te-a făcut să alegi fotojurnalismul ca profesie?

– Pentru cineva sunt „mama”, pentru altcineva sunt „Leanca”, „finu Leonea”, „Covalenco” sau „Mednewsovna”. Sunt juristă, devenită de nevoie şi printr-o întâmplare frumoasă, fotografă. Acum vreo doi ani, m-am angajat în calitate de content manager al site-ului de știri în medicină „Mednews.md”. Deşi, mi-a fost foarte greu la început, cu timpul, plasarea ştirilor şi a întregului conţinut pe site a devenit floare la ureche. Şi, când tocmai pornise totul şi se părea că mi-am găsit şi eu locuşorul călduţ din lumea asta, şefa, împreună cu reporterul Violeta Colesnic, au decis că este timpul ca pe site-ul nostru să apară un produs nou – reportajul. Reporter este. Voinţă este. Subiect este. Fotograf… nu-i. „Cum nu-i? Este! Lenuţa, pregăteşte aparatul de fotografiat… Mâine mergi cu mine la Spitalul de Urgenţă. O să fii fotograful meu”, m-a strunit Violeta.

Acela a fost momentul în care destinul meu s-a schimbat, deşi încă nu ştiam şi nici nu bănuiam asta. Şi nu o să vă spun că în acea zi am utilizat un vocabular deloc ortodox, plin de cuvinte cu steluţe prin care încercam să o conving pe Violeta că eu, nici măcar fotoaparatul nu știu cum se ține! A doua zi, în drum spre spital, tremura în mine şi ficatul, şi splina, şi ventriculul drept al inimii. Simţeam atât greutatea aparatului de fotografiat din rucsac, cât şi greutatea de pe inimă, aşa că, adunând tot curajul din mine i-am spus Violetei: „Tu poţi să te joci cu cuvintele şi să faci un reportaj frumos chiar dacă ai puţin material, dar eu dintr-o fotografie nereușită n-o să pot să fac bomboană”. Îmi amintesc foarte clar cum s-a întors spre mine şi foarte calm, a pus o mână pe umărul meu, a zâmbit şi a spus printre dinţi: „Lenuţa, te uşid! Azi tu o să faci poze, poze frumoase, cu emoţii. Atunci când o să intri în Secţia de Reanimare, te rog să laşi după uşă niorlăiala şi să te concentrezi pe cadre bune. Vânează! Ocheşte! Şi apasă! Mare greutate să apeşi pe un buton! Clanţ-clanţ şi poza-i făcută! Hai, intră!”

Şi iată aşa, după un duş rece, unul fierbinte; pe nepregătite şi pe neaşteptate, am devenit fotografă. În acea zi am realizat primul meu fotoreportaj. Şi da, am lăsat niorlăiala după uşă şi am făcut poze frumoase, care au transmis emoţiile atmosferei dintr-o sală de Reanimare. Au transmis şi emoţiile mele, pentru că la un moment dat mi-am dat seama că eu chiar vânez! Am conştientizat că organismul meu explodează cu endorfină atunci când pândesc şi apăs butonul exact în momentul potrivit. Când am ieşit din spital ştiam că nu mai există cale de întoarcere. Îmi doream să fiu fotografă!

– Cât de competitiv și de evoluat este acest domeniu în Moldova?

– Nimeni nu a monopolizat această piaţă. Este loc pentru oricine are talentat… Ori, în ultimul timp, fiecare posesor al unui aparat de fotografiat se crede deja fotograf. Pentru că din fotojurnalism rar cine poate face 100 de euro pe zi, concentraţia de fotografi-amatori este mai mult pe segmentul petrecerilor. Noi, fotojurnaliştii, nu suntem chiar atât de mulţi. Ne cunoaştem și la faţă, şi după nume. Când e nevoie, ne ajutăm. E ca o comunitate a noastră. Mică şi, parcă, prietenoasă. Deşi, atunci când am intrat în rândul lor aveam un aparat de fotografiat slăbuţ şi micuţ, am fost acceptată ușor în „lumea” lor.

– E o discuţie întreagă, dar totuşi, ce e mai important: fotograful sau aparatul?

14141968_1116124475092612_4842819632959856434_n– Ochiul. Un fotograf reuşeşte să vadă lumea un pic altfel decât un om obişnuit. Probabil că m-aţi văzut pe la diferite evenimente ţinând în mâini un aparat de fotografiat micuţ, cu parametri slabi. Mă deosebeam de ceilalţi fotografi. Ei aveau „lunete” la care eu doar visam, însă îi priveam cu admirație şi-mi ziceam în gând că, într-o zi, eu tot o să am aşa ceva. Pasiunea şi dragostea pentru fotografie m-a făcut să exploatez la maximum capacităţile aparatului meu slăbuţ. Ceea ce nu putea el, compensam eu: mă urcam pe gard, pe geamuri, stăteam în genunchi, pe burtă, cădeam în fund şi chiar îmi pierdeam echilibrul fizic, căutând unghiului perfect. Încercam să ajung la perfecţiune cu un aparat imperfect. Simțeam că zbor de la fiecare poză reuşită! Recent, mi-am îndeplinit visul. Am şi eu aparat de fotografiat bengos!

– Cum ai ajuns să lucrezi la Agenția de Presă IPN?

-Instituția de presă la care lucram intrase în faliment şi am ajuns şomeră. La un moment dat m-a sunat o prietenă şi mi-a spus că la IPN este un post vacant de fotografă. Am acceptat. Dacă până atunci obişnuiam să vânez emoţii prin spitale, săli de naştere, de operaţie sau la morgă, acum trebuia să fac altfel de poze – la conferinţe de presă şi pe la evenimente „reci”. La început îmi lipsea halatul alb, hainele sterile, masca chirurgicală, dar m-am obişnuit. Îmi place fiecare zi din viaţa mea de fotografă.

-Când un jurnalist se duce la un eveniment se documentează și își pregătește o serie de întrebări. Cum se pregătește un fotojurnalist pentru un eveniment?

-Ca și voi, reporterii, fotograful se documentează la fel de serios şi detaliat – atât despre subiectul propriu-zis, cât şi despre locaţie: ce fel de sală e acolo, cât de luminoasă este, ce persoane vor fi şi pe cine aș putea băga în arhivă după acest eveniment. Înainte de a ieşi din birou urmează un dialogul cu mine însumi: „Aparatul? Este! Obiectivul? Este! Cardul de memorie? Este! Bliţul? Este! Şi… la drum!” Fuga încolo, fuga înapoi. Fiecare secundă contează. Trebuie să reuşesc la toate evenimentele din agendă.

-Care este diferența dintre o sesiune foto artistică și una care trebuie atașată la o știre?

fara-titlu

– Îmi place ca în pozele mele să se citească emoţiile. Pozele mele „vorbesc” fie despre o durere, fie despre o bucurie. Sunt fotografa momentului. Atunci când văd ceva interesant, scot repede aparatul şi: clanţ-clanţ-clanț câteva cadre! Mie nu-mi plac sesiunile foto artistice. Acolo totul e previzibil. Poate pentru că am simţit din start emoția pe care poate să o transmită o fotografie făcută în sala de naşteri, în prima secundă de viaţă a unui nou-născut.

Eu am fotografiat inima unui om, momentul în care medicul a repornit-o după operație. Voi nu puteți simți emoția asta. Pe mine m-a „trezit”… ca pe un parașutist în cădere liberă. Eu am trăit fiecare secundă din viaţă după ce am văzut o tânără mamă şi pruncul ei morţi ambii, pe o masă rece din morgă… Când trăieşti astfel de emoţii puternice, apare un fel de obsesie de a reda toată drama într-o singură poză. Da, eu vând emoții! Răscolesc şi caut emoţii chiar şi în oamenii reci. Sper că-mi reuşeşte. Chiar o să-mi întreb şeful dacă este mulţumit de munca mea. 🙂

– Ce evenimente te-au impresionat ca fotograf?

– Am vorbit deja despre momentele profesionale care m-au marcat. Momentul când chirurgul i-a oprit controlat inima pacientului m-a debusolat. Deşi a trecut mai mult de un an de când am asistat la acea operaţie pe cord, nu pot să uit momentul în care chirurgul, Aureliu Bătrînac, şi-a băgat mâna în cutia toracică a pacientului, îi palpa inima oprită, încercând să i-o pornească. Am stat atunci în sala de operaţii vreo 8 ore. Am prins fiecare detaliu: cum taie, cum coase, cum înţeapă, cum sare câte o șuviță de sânge și cum este „cuminţit” un jet de sânge. Am prins fiecare emoţie a medicilor, fiecare picătură de transpiraţie de pe fruntea lor, ochii, privirea, emoţiile şi bucuria lor atunci când, după o operaţie care a durat vreo 12 ore, inima pacientului a început să bată. Efectiv, am stat cu gura căscată şi pot să mă laud şi nepoţilor că am văzut cum arată o inimă adevărată de om.

Evident, au urmat şi alte evenimente care m-au impresionat. Vreau să cred (chiar sunt sigură) că, vor fi încă muuulte situaţii în care o să-mi sară adrenalina şi o să-mi explodeze endorfina, când o să stau cu un ochi închis, ţinând aparatul de fotografiat în mână şi ţintind un cadru pe care atunci când o să-l public, să fiu mândră de mine. Pentru că nişte oameni dragi au crezut în mine şi mi-au spus că pot! Pentru că m-au ajutat să mă redescopăr. Pentru că mi-au dat aripi. Pentru că-i iubesc…

– Când ai sute de fotografii, după ce criterii le alegi pe cele mai bune? Ce face o poză să fie reușită?

– De fiecare dată vin la birou cu multe poze, iar selectarea celor mai bune este un pic… dureroasă. Pentru că trebuie să le exclud pe celelalte. Aleg pozele care „vorbesc”. Cele pe care, atunci când le privesc, simt o plăcere care îmi furnică pielea. Oamenii care apar în ea fac poza grozavă… sau locaţia.

– Orice fotograf ar putea fi fotojurnalist, ori, care sunt calitățile cele mai importante pe care ar trebui să le posede un reprezentant al acestei profesii?

– Experienţa mea de fotografă nu-i chiar atât de vastă încât să dau un răspuns concret la prima întrebare. Am întâlnit fotografi care au spus că urăsc fotojurnalismul, dar le place să fotografieze nunţi şi cumetrii. Unii dimpotrivă, nu pot şi nici nu vor să fotografieze la chefurile moldovenilor. Alţii, reuşesc să îmbine ambele domenii. Un fotojurnalist bun trebuie să fie în primul rând un bun observator. Un vânător! Să-și controleze emoțiile și să treacă fiecare emoţie prin el. Să ştie să se adapteze oricărei situaţii. Uneori trebuie să fie insistent, alteori şiret. Altfel spus, trebuie să fie un bun psiholog. El trebuie să obţină ceea ce şi-a propus. El are nevoie de poza perfectă! El trebuie să se întoarcă la birou cu zâmbetul pe buze, satisfăcut, mulţumit de munca lui din acea zi. Dacă atunci când merge pe drum analizează în minte o poză făcută unui personaj important într-un moment potrivit şi felul în care i-a reuşit să obţină acel cadru; dacă se gândeşte în sinea sa: „Ai crezul că scapi de mine? Ha-ha! Da eu te-am prins!”, înseamnă că acest fotograf îşi iubeşte meseria. Înseamnă că el este bun! Al naibii de bun!

 – Poți trăi în Moldova doar din salariul unui fotojurnalist?

-Nu m-am uitat niciodată în buzunarele altor fotografi, dar bănuiesc că un fotograf bun, ambiţios şi talentat poate trăi din salariu (plus onorarii). Pentru că sunt la început de carieră, respectiv şi salariul meu nu are tare multe zerouri, deocamdată. Totuşi, la noi în ţară sunt mulţi fotografi buni, care au o experienţă de zeci de ani, care au „crescut” şi au ajuns să lucreze pentru agenții internaţionale, fotografi care, chiar „trăiesc” din fotografii.

Ce sfaturi ai avea pentru cei care doresc să devină fotojurnaliști?

-Odată ce au hotărât că vor să facă fotojurnalism, trebuie să lase la o parte inhibiţiile, frustrările şi să-şi scoată la iveală ambiţiile.
Eu pot!
Eu vreau!
Eu vreau, pentru că pot!
Să fotografieze mult, foarte mult.
Să vorbească cu oamenii. Să-i întrebe. Să le zâmbească. Să le intre pe sub piele.
Să fie lup! Să fie rechin! Să fie vulpe! Să fie miere! Şi pâine cu sare!
Să fie profesionist!
Să spună „mulţumesc”. Chiar şi cu privirea, dacă altfel nu este posibil.
Să urce pe gard. Să coboare în beznă.
Să spună o poveste printr-un singul click.
Fiecare poză este o istorie. Să facă istorie cu o singură poză!

Autoare: Angelina Mașcauțan

Foto: Arhivă personală, mednews.md, ipn.md, facebook.com 

Sursa: Everyday Journalism

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*