INTERVIEWS SPECIAL

Ion Petrescu: „Cine nu are credibilitate, nu are audienţă, deci nici viitor în presă”

Ion Petrescu poate fi numit unul dintre puținii ziariști din România care urmărește și scrie cu interes despre actualitățile politice din Republica Moldova. Nimic nu este întâmplător pentru că rădăcinele îi sunt în Basarabia. Cu o experiență de peste 20 de ani în jurnalism, mai cu seamă în cel militar, Ion Petrescu ne explică, prin prisma propriului exemplu, jurnalismul din România și Republica Moldova.

– Cum a început cariera dumneavoastră în jurnalism?

– Din perspectivă pur sentimentală, în anii de liceu, scriam la publicaţiile vremii pentru adolescenţi. Au urmat o serie de premii, dar și cariera militară, punctată de câştigarea unor concursuri publicistice în revistele forţelor armate. După care m-am încadrat într-o redacţie dedicată ostaşilor, cu misiuni de documentare în mai toate garnizoanele ţării. Au fost ani în care am avut şansa de a cunoaşte cei mai temerari purtători de uniforme militare, dar şi cele mai frumoase locuri de pe plaiurile mioritice. Arealuri în care mi-am încărcat bateriile de optimism, datorită românilor simpli, ai căror echilibru, bun simţ şi respect pentru biserică şi armată mi-au întărit convingerea că avem şansa de a fi parte a unei naţiuni puternice, în spirit, în credinţă, bazate pe valori, care nu vor fi negociate niciodată – Onoarea şi Patria.

– Aveţi studii în domeniul militar şi am observat că scrieţi foarte des pe această temă. Nu sunt foarte mulţi jurnalişti care aleg acest domeniu. Dumneavoastră de ce l-aţi ales?

– Înainte de a fi încadrat într-o redacţie militară am comandat subunităţi dintr-o armă azi dispărută, cea a grănicerilor. Îi datorez tatălui meu, care e azi o duioasă amintire, cunoaşterea, de mic copil, a privaţiunilor, dar şi a momentelor de satisfacţie din viaţa unui ofiţer. El a fost general de brigadă, care a comandat şi marea unitate de la frontiera de sud a ţării.

Altfel spus, cum afirma un amic, sunt un militar din cap până în picioare. Într-o vreme când empirismul domină pe micile ecrane, la radio, în presa tipărită şi pe Internet, atunci când vine vorba de evaluarea unei situaţii de criză de ordin militar, cu potenţial exploziv, aşa cum este acum cazul în Peninsula Coreea, conştiinţa, dar şi pasiunea mă determină să intervin cu materiale publicistice. Ele sunt bazate pe trăirile mele din misiunile efectuate peste hotare, inclusiv în Statele Unite şi China, ca să dau numai două exemple.

”Sigur, un jurnalist vânează, în mod firesc, senzaţionalul”

Dar când este vorba de un conflict în derulare, ca în Afganistan, unul aţâtat din nou, precum în Transnistria, sau pe cale de a deveni un teatru de război, cum pare a se întâmpla în Peninsula Coreea, responsabilitatea unui publicist este să vină cu expertize proprii sau opinii ale celor avizaţi, care să lămurească lucrurile, dar nu să agite apele sau să genereze temeri şi psihoze colective.

Din fericire, trăim într-o lume a conexiunilor multiple, în care şi dictatorii rătăciţi pentru moment pot fi readuşi în albia lucidităţii colective, prin măsuri adecvate, politice, diplomatice, economice, disuasive şi, numai în ultimă instanţă, prin recurs la…manu militari.

Ion Petrescu
Cu STELA POPA şi istoricul CONSTANTIN CORNEANU, la RADIO CHIŞINĂU

– Pe parcursul anilor aţi avut mai multe colaborări cu instituţiile mass-media din Chişinău. Ce vă face să urmăriţi actualităţile din Republica Moldova şi să scrieţi despre asta?

– Memoria mamei, născută pe malul stâng al Prutului, a bunicii, care a văzut lumina zilei la Cetatea Albă şi a bunicului, a cărui casă părintească am găsit-o pe malul drept al Nistrului, în comuna Lencăuţi, judeţul Soroca, datorită unui colonel de onoare din Armata Republicii Moldova, Valeriu Rusu. Iar la Bălţi am şi azi rude. Acolo s-a născut sora mamei, încă în viaţă, dar trăind la Timişoara. Pentru mine, pământul dintre Prut şi Nistru este al înaintaşilor mei. Deci este şi al meu. Este o motivaţie clară, strict personală.

– Vedeţi presa de la Chişinău ca fiind una liberă, în timp ce mai mulţi „ciripesc” că este, în mare parte, finanţată de politicieni?

– M-aţi binedispus cu această întrebare retorică! Cum să vă răspund? Fiecare jurnalist, atât la Bucureşti, cît şi la Chişinău, răspunde de propria conştiinţă profesională. De pildă, în ce vă priveşte, ca unul care am urmărit cele mai importante evoluţii publicistice ale dumneavoastră, cred că vă ghidaţi după instinctul caracteristic jurnalistului de calitate.

E o opţiune care are un preţ de vizibilitate, de oportunitate. Sunt mai căutaţi cei care răspund supuşi, ascultători la comenzile unor politicieni versaţi. Dar atât în România, cât şi în Republica Moldova, telespectatorii, radioascultătorii, cititorii nu pot fi păcăliţi!

Făcătura de ordin propagandistic se simte din primele secunde. Iar decontul vine la alegeri. S-a întâmplat în dreapta Prutului și se va petrece şi în stânga Milcovului de azi.

– Prin ce diferă presa din Republica Moldova de cea din România?

– Oameni de presă talentaţi, născuţi, nu făcuţi, sunt în ambele state româneşti. Zilnic citesc cam până la 10 opinii ale unor jurnalişti de peste Prut, la care apreciez calitatea informaţiei, spiritul ironic, calitatea analizei, întrebările incomode (pentru politicieni), capacitatea de a scrie pe sufletul majorităţii tăcute din rândurile alegătorilor potenţiali ai Republicii Moldova.

Dar editorialele şi opiniile constituie doar un nivel al abordării presei de peste Prut. La nivelul fluxurilor de informaţii transmise prin televiziuni, posturi de radio şi publicaţii electronice se vede, cu ochiul liber, apetenţa pentru noutăţile venite din ceea ce azi se numeşte Comunitatea Statelor Independente.

Nostalgie? Comandă politică? Răspuns la ceea ce aşteaptă publicul ţintă? Nu m-aş pripi cu răspunsuri afirmative. În definitiv, jurnaliştii dintre Prut şi Nistru au avut o altă evoluţie, decât aceea a colegilor din România. Este foarte bine că ei cunosc şi folosesc limba rusă. Unii şi limba franceză. Utilizarea limbii engleze fiind în creştere.

Ar fi bine, util şi constructiv dacă, pe viitor, la nivelul structurilor adecvate ale guvernului de la Chişinău, ar fi iniţiate vizite de documentare de câte o săptămână, a unor serii succesive de jurnalişti, indiferent de convingerile lor politice şi limba de practicare a meseriei de ziarist, la sediul Uniunii Europene, la Cartierul General al NATO, dar şi peste Ocean, la Casa Albă, Pentagon şi Departamentul de Stat. Sunt convins că, la întoarcere, jurnaliştii respectivi vor scrie altfel despre lumea în care trăim. Mai realist.

– Există vreun jurnalist din Republica Moldova cu care ţineţi legătura şi pe care îl apreciaţi?

– Sunt mai mulţi, inclusiv jurnalista care îmi ia acest interviu. Apropo! Aveţi mare tărie de caracter să vă ţineţi departe de lumea politică.

Pe termen scurt pare o fugă de prezent. Pe termen mediu o să aveţi un plus de conaţionali dornici să aibă parte şi de altceva, decât de dueluri politice în presa zilei. Pe termen lung este cheia reuşitei, într-o societate grav afectată de partizanat comandat din spatele uşilor închise.

– Ce v-a făcut să rămâneţi fidel presei scrise şi, mai nou, online, în timp ce mulţi jurnalişti au deschis uşile posturilor de radio şi televiziune?

– Am condus opt ani Trustul de Presă al Armatei României, care avea publicaţii scrise, emisiuni de radio şi televiziune, dar producea şi filme documentar-artistice. După trecerea în rezervă am fost invitat în emisiunile mai multor posturi TV, unde – înainte şi după transmiterea în direct – am observat tinereţea profesională a multor cosânzene de pe acolo. Nu ele erau de vină. Cum zicea prietenul meu, teleastul Benone Neagoe, televiziunea înseamnă mişcare.

Iar ceea ce se întâmplă, în mai toate serile, la Bucureşti şi Chişinău, seamănă cu altceva. Fie cu Poiana lui Iocan, din romanul Moromeţii de Marin Preda. Fie cu eternul circ, unde, totuşi, prestaţia animalelor – de la elefant, la iepuraşul scos din pălărie – este mult mai interesantă. Să îmi fie iertată maliţiozitatea, dar nu puţini conaţionali de la noi, de la dumneavoastră, s-au săturat de mediocritate.

Cât priveşte emisiunile de radio, am avut onoarea şi plăcerea de a fi invitatul unor jurnalişti de talia lui Radu Dobriţoiu şi Nicu Popescu, în emisiunea „Euroatlantica”. E un spaţiu radiofonic rezervat evaluărilor de ordin geopolitic ale zonelor calde de pe mapamond, ce pot afecta pacea şi stabilitatea unor arealuri teritoriale importante, cum este acum cazul Asiei.

Ion Petrescu

”Verba volant scripta manent…”

Da. Cred în puterea inegalabilă a cuvântului scris. Care rămâne, în faţa ochilor interesaţi, şi dincolo de ora de difuzare a unei emisiuni de radio şi televiziune. Aici este şi secretul celor pasionaţi de jurnalism. Pot scrie până în ultima lor clipă…

– Dumneavoastră promovaţi şi credeţi în Unirea Basarabiei cu România. Cu ajutorul presei putem face posibilă Unirea?

– Şi dumneavoastră acţionaţi la fel, promovând un jurnalism de calitate, în frumoasa limbă română.
Am studiat în Germania şi am fost atunci interesat de modul cum a reuşit RFG unirea cu RDG. Până la nivel de detaliu. Aşa m-am convins că dincolo de aspiraţia, la nivel ideatic, există soluţii verificate, la nivel pragmatic. M-am convins că pot fi oameni politici care se opun, partide care devin stavile în calea reunificării, dar dispar treptat, obiectiv, în virtutea unei evoluţii ce nu mai poate fi stopată.

– Ce reprezintă presa astăzi? 

– O bătaie amicală pe umărul beneficiarului ei – telespectator, radioascultător, cititor. Nu jurnaliştii fac posibilă Unirea. Doar contribuie, după propriile capacităţi, la înţelegerea apropierii acestui moment, care, după cei mai pesimişti, ar urma să fie peste 30 de ani, după cei moderaţi, în 10-20 de ani, iar în opinia mea, următorii 5 ani vor fi decisivi.

Da. Contează fiecare demers jurnalistic făcut lucid, dar şi cu sufletul. Mulţi vorbesc de o realitate. Circa 30%, din cetăţenii Republicii Moldova ar fi cu ochii pe România şi doar 10% ar dori mâine reunificarea.

Poate nu mai ştiu eu istorie, dar printr-un referendum a fost ruptă Basarabia de Patria Mamă? Şi cum vor gândi negativiştii, dacă printr-o lege a Parlamentului României li se va recunoaşte automat cetăţenia română tuturor locuitorilor dintre Prut şi Nistru, indiferent de naţionalitate, cu condiţia ca să îşi dorească acest lucru?

Reflectaţi la ziua când europenii de limbă rusă vor circula liber prin Occident. Cât de repede vor surveni apoi mutaţiile pozitive, într-adevăr democratice, în Federaţia Rusă! Adversităţile, frustrările ţin de mentalitatea cetăţii asediate. Dar Uniunea Europeană înseamnă şi graniţe simbolice, fiind loc pentru toţi sub soarele unei libertăţi deloc mimate, dar asumate pe baza unei legislaţii democratice clare.

– Continuaţi fraza: A fi un bun jurnalist înseamnă…
– Să nu te minţi. Restul vine de la sine.

– Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un jurnalist şi care dintre ele credeţi că le apreciază cititorul?

– Nu cred într-un portret robot. O personalitate puternică, stăpână pe cuvintele sale, pe limbajul corpului, cu argumente limpezi, indiferent de locul unde se manifestă – la televiziune, radio sau în presa scrisă, atrage imediat o audienţă pe măsura interesului ce îl stârneşte. Cu condiţia să fie altceva decât ceea ce era… deja văzut, cunoscut, ştiut. Cine nu are credibilitate – nu are audienţă, deci nici viitor în presă.

– Ce sfat le daţi jurnaliştilor care sunt la început de drum?
– Ultima întrebare este şi cea mai grea. Niciunul! Nu de sfaturi au nevoie. Ci de convingeri care să îi menţină pe linia interioară de plutire şi atunci când poate ar dori să renunţe la tot.

Niciun om, darmite un jurnalist, nu a venit pe lume ca să fie precum un alt predecesor. Ci diferit de acesta. Cu cât mai mult, cu atât mai bine pentru comunitatea în care se integrează şi pe care o serveşte cu aptitudinile sale.
Am să închei cu un exemplu edificator.

Fiind director al Trustului de Presă al Armatei României trimiteam în misiuni, în teatrele de operaţiuni militare, din Irak şi Afganistan, jurnalişti militari tineri. La un moment dat am ales, pentru Kandahar, pe un camarad extrem de talentat, azi redactor-şef în presa militară scrisă, care avea reţineri când se referea la partenerii americani, reticenţe provocate de lipsa unei experienţe proprii adecvate.

Nu l-am contrazis, dar am hotărât să se convingă el cum stau lucrurile.
A plecat în deşertul afgan. Şi l-am auzit apoi transmiţând de acolo, pentru postul public de radio: „Mă aflu în poligonul de antrenament, unde alături de militarii români trag, cu armele noastre, şi camarazii americani, cu rezultate foarte bune”. Quod erat demonstrandum.

Autor: Victoria UNGUREANU
EVERYDAY JOURNALISM.COM

Comments are closed.