INTERVIEWS SPECIAL

Oana Pellea: sufletul care face reportaje

Nu am privit-o niciodată în ochi, nu i-am strîns mâna şi nici nu i-am adresat vreun cuvânt de salut. Impardonabil, veţi spune, lipsit de etică şi profunzime. În fond, scrii despre un om. În fond, vrei să-l prezinţi. Pe alocuri, să-l şi înţelegi. Deşi, adesea rămâi la nivelul foarte comodei cruste de gheaţă. Acolo unde el, invitatul, închide uşa. Fără apel. Pentru că dincolo de mărturisiri şi fraze generice, cuvinte cuminţi, aplauze şi politeţe, vă desparte un prag. Neatins, singur şi trist, aproape vinovat. Oana Pellea, însă, are uşi deschise. Multe.

Actriţă cunoscută şi premiată peste hotare, binecuvântată cu un tată-simbol, incomparabilul Amza Pellea şi cu o mamă la fel de deosebită, Domnica, această reprezentantă de excepţie a teatrului românesc mai şi scrie. Ba chiar, permiteţi-mi umila interpretare, foarte bine. Aşa se face că, în 2009, îi apare la editura Humanitas un Jurnal sincer şi răscolitor, care avea să devină bestseller naţional, vânzându-se în peste 30000 de exemplare. Impresionant, e adevărat, în condiţiile în care autoarea afirmă că l-a scris fără cea mai mică intenţie de publicare, într-un travaliu inedit de căutare de sine, extins pe o perioadă de şase ani. Cu toate acestea, să revenim la uşi.

Au dimensiuni diferite, culori şi forme distincte, dar nu scârţâie niciodată. Unele duc spre pagini senine, despre dragoste şi Dumnezeu, altele păzesc intrarea către gânduri mai triste, mai lucide şi reci. Apeşi clanţa cu încredere, ca mai apoi să rămâi dezarmat şi copil în faţa Morţii, Timpului, Singurătăţii, cuvinte rotunde pe care autoarea le jonglează inteligent, uitând să precizeze că uşile ar putea să te izbească în faţă. Puternic şi dureros. O notă de subsol ar fi salvat situaţia. Dar, încăpăţânat cum eşti, nu renunţi. Vezi tu, uşile doar s-au închis, nu au scârţâit. Sunt, deci, durabile, fără artificii şi acrobaţii de imagine. Fără dezvăluiri senzaţionale şi adevăruri de piaţă. Uşile sunt uşi, tu eşti tu, iar intrările pentru a intra. Atunci când vei fi pregătit.

Jurnalul autoarei mi s-a asociat, în repetate rânduri, cu o serie de reportaje. Imagini surprise de o conştiinţă de artist, de om modern, de român. Fără camere sau sunet de fundal, dar cu un foarte ascuţit simţ jurnalistic. Se poate, mi-am zis, încă se poate. Autenticitatea mai cucereşte. Într-o lume fardată excesiv mai este loc pentru ,,a fi’’. Chiar dacă, din cauza ploilor de vară, acest verb a fost spălat din paginile multor publicaţii.

oana-pellea-jurnal-

Oana Pellea trebuie citită. Cu sufletul, cu raţiunea, în tramvai sau acasă. În clipe însorite de revelaţie sau momente adânci de disperare. Atunci când te îndoieşti sau crezi cu îndârjire. Când ai nevoie de o pastilă de lumină (nu rating, succes, orgoliu), doar lumină. Şi ea, pastila, face bine. Pe cuvânt de cititor.

,,Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos şi de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare până la lacrimi. Am melancolia unor locuri pe care le-am văzut şi care nu sunt de pe lumea asta. Poate de aceea din când în când deschid geamul şi, uitându-mă la cer… zbor. De sus, oraşul pare mai frumos şi mai curat. Oamenii sunt chiar frumoşi. Luminile oraşului sunt calde şi bune. De sus, o casă luminată e ca un cuib de păsări, îi simţi căldura şi îţi dă un sentiment de siguranţă, un sentiment de acasă.’’

(Fragment din ,,Jurnal’’)

Autor: Cristina MOGÎLDEA

Sursa foto: www.ancatinc.ro

EVERYDAY JOURNALISM.COM

 

Comments are closed.