EVERYDAY STORIES INTERVIEWS SPECIAL

Actorul Nicolae Darie: ”Atunci când știi de ce iubești, nu mai iubești”

Nicolae Darie este unul din artiștii emeriți ai Republicii Moldova. El este angajat în trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău unde activează până în prezent de 44 de ani. Este un actor care a simțit pe pielea sa numeroase caractere de personaje diferite și mereu reușește să transmită atât de intens emoțiile și trăirile sale dar și să pătrundă în sufletul fiecărui spectator.

-Numele Dvs este cunoscut sub titlul de artist emerit al poporului. Cum a început cariera dvs de actor și ce înseamnă în fond să activezi în domeniul artelor teatrale ?

-S-ar părea că e o întrebare foarte simplă, dar în același timp nu e chiar așa. În 1964 am fost înscris în grupa de băieți și fete care urmau să facă studiile la Moscova la Institutul de Artă Teatrală  ”Lunacearski”. A urmat facultatea de cinci ani, la niște profesori foarte buni și cărora le port cinste, respect și o amintire frumoasă pentru că erau într-adevăr niște oameni aparte. Ei sunt foștii elevi al lui Stanislavski fiind vorba de Olga Pîrjova, Boris Bibicov, Mihail Cesteakov, Olga Starostina, care ne-au școlit timp de cinci ani de zile.

Asadar, am avut ocazia să vedem cele mai bune spectacole ale centrului de cultură care este orașul Moscova. Institutul sau Academia nu te învață să fii actor, dar te învață cum să muncești, ca muncind, peste ani doar, să devii actor, dacă îți place această profesie și dacă ții la ea. Diploma de actor nu este decât un document care îți oferă dreptul să activezi în teatru, dar nu îți pune profesia în pumn. Profesia e ca o pasăre. Dacă știi cum s-o îmblânzești într-atâta ca să-ți mănânce din palmă și să o ții lângă inimă – atunci o ai, iar dacă nu o imblânzești – a zburat imediat.

Actorul se formează prin munca de zi cu zi. Actorul învață de pe stradă, învață și de la piață, învață de la o sărbătoare și de la o adunare mai tristă.
Actorul e ca un burete care absoarbe tot și când ai nevoie, el găsește în portbagajul, în creierul și în sufletul său tot de ce are nevoie ca să vină în scenă și să înjghebe acel caracter care e compus din lucruri bune și din lucruri de care ar trebui să ne ferim.

După cum a spus Vasile Alecsandri : ”Teatru este o școală unde înveți râzând voios, a te feri ca de boală de orice nărav urâcios. Acolo e criticată fapta rea, dar persoana e respectată fie bună fie rea”.

-Se știe că Dvs ați avut diverse roluri în numeroase piese. Care este secretul dvs atunci când oferiți eroilor o personalitate atât de intensă și adevărată ? Ce semnifică de fapt rolul pentru actor într-o piesă de teatru?

-Sunt roluri pozitive și roluri de altă natură, negative. De fiecare dată actorul se apropie de un rol ca pentru prima oară. Rolul actorului este asemenea unei albinuțe care zboară în zeci de mii de flori ca să adune miere și numai ea știe de unde se poate și de unde nu. Actorul are la îndemână canavaua care a adus-o autorul și prin viziunea regizorală, actorul găsește acel ”ceva”, cu ajutorul imaginației sale , ca să coincidă cu viziunea regizorului și ca spectacolul să fie reușit. Misiunea actorului este să găsească metoda necesară ca personajul să fie cât mai interesant, cât mai credibil, cât mai aproape de adevăr și neapărat cât mai neobișnuit.

-De unde a apărut pasiunea dvs față de teatru și cine v-a călăuzit să alegeți Institutul de Artă Teatrală?

-Dragostea de artă am căutat-o și eu ca o albinuță, probabil. Fiind copil în casă la părinții mei, Tudor și Natalia Darie, atunci când venea un nan de-al meu care avea un patifon și câteva discuri, eu stăteam și ascultam ore în șir.

Bunicul meu, care a fost un mare viorist, a încercat să-mi trezească această dragoste față de frumos, față de muzică, față de pictură și sculptură.
Surorile mele făceau păpuși din coceni de porumb și cu bucățele de cârpe le înveleau, le îngrijeau așa cum fac toate fetițel. Atunci bunicul meu mi-a sculptat o păpușă cu sprâncene, cu gene, dintr-un vălătuc de lemn de tei, care era unică în sat. Astfel a pornit pasiunea mea față de artă.

Nicolae Darie

-Cum reușiți să uitați de toate nevoile din viața de zi cu zi și să vă scufundați trup și suflet în spiritul personajului dvs ? De fapt, ce probleme are actorul de astăzi în Moldova?

-Actorul are toate problemele pe care le au oamenii în țara aceasta, poate chiar mai multe. Dar în momentul în care intrăm în scenă, toate sunt lăsate la ușa teatrului, chiar dacă ai neajunsuri sau chiar dacă te simți nu prea bine, scena te ajută să-ți recapeți forțele și sănătatea.

-Cum descrieți lumea teatrală din Moldova? Ce îi lipsește și cu ce ne putem mândri?

-Putem să ne mândrim cu spectacole. Fiecare teatru se bucură atunci când apare premiera. E ca și cum s-ar naște un copil într-o familie și ne bucurăm cu toții ; spectacolele sunt copiii noștri.

Ce mi-aș dori eu : o atenție mai mare a celor de ”sus” care ne dirijează țara, să aibă grijă de cultură, de teatre. Noi putem recolta anul acesta mai mult grâu, mai mult porumb,mai multă sfeclă, iar dacă nu recoltăm cultură, toate celelalte rămân baltă.

Atunci când urcă doi tineri fără cultură într-un troleibuz care vorbesc așa cum doresc să vorbească, un troleibuz întreg nu poate face nimic și toată lumea rămâne nedumerită. Incultura trece ca un animal sălbatic și toată lumea inteligentă se ferește. După cum se spune în popor : ”Pe un nebun când îl vezi, ridică-ți haina și fugi”.

Cultura trebuie să pornească încă de la mama din burtă; de la grădiniță; de la școală.

-De-a lungul timpului ce ați observat, moldovenii iubesc teatrul și actorul?

-Nu prea. Moldovenilor le place mai mult să cânte și să danseze. Teatrul e un alt tip de cultură unde trebuie să vii și un pic pregătit ca să mai înțelegi că teatrul dispune de multe curente și valuri pentru ca spectatorul devine un component al spectacolului. Spectacolul fără spectatori e o repetiție. Actorul trebuie să simtă suflul spectatorului și bătăile inimii care se transmit în scenă. În așa fel spectacolul capătă atmosferă și acel ritm lăuntric care nu se vede ; acel magnetism și atunci se întâmplă un lucru frumos, Măria sa Spectacolul. Oamenii plătesc bani ca să vină la spectacol ca să scape o lacrimă și în așa fel omul s-a purificat ; el a venit, a plâns și s-a dus acasă mai altfel.

-Din întreaga listă a pieselor pe care le-ați interpretat, v-ați confruntat cu roluri care vă erau total străine ? Ați fost nevoit vreodată să le refuzați ?

-Au fost câteva roluri, nu multe, dar totuși au fost. Astăzi este o democrație care nu era pe timpuri. În tinerețe noi eram obișnuiți cu legile stricte ale teatrului. Atunci când omul lucrează mai mult, el neapărat îți cere și un salariu mai mare, iar dacă actorului i se oferă încă un rol într-un spectacol, el rămâne mulțumit și nu întreabă dacă i se adaugă ceva la leafă.. el muncește ca o albinuță. Asta e plăcerea actorului, să lucreze.

Am avut un rol care mi s-a părut absolut contrar firii mele. Este vorba despre spectacolul Piciul și Carlson. Regizorul nostru, Vitalie Rusu, când a venit și mi-a spus că mi-a distribuit rolul de stăpână a casei care era rol de femeie, am rămas uimit. Atunci eu eram tânăr și îmi era greu să mă resemnez cu un astfel de personaj. Însă, muncind zilnic, din toată spaima pe care o avusem, m-am ales cu un rol foarte bun și cu multă plăcere.

Nicolae Doibani

-Profesia de actor presupune de fapt foarte multe repetiții, muncă asiduă și timp. Cum vă recăpătați forțele înainte de spectacol după lungi zile și nopți de repetiții?

-Repetițiile într-adevăr se prelungesc luni de zile și nu atât repetiții cât căutări. Un actor își caută rolul în cele văzute, în cele citite, în cele auzite și în imaginația lui. În teatru nu este arătat ceea ce se întâmplă în viață, dar ceea ce poate fi și dacă actorul e credibil, atunci lumea învață și înțelege ce se poate întâmpla în viață. Și când vezi că spectatorul a înțeles și ți-a aplaudat, toată osteneala se uită și trece, dar actorul se simte împlinit că a reușit să ajungă la sufletul spectatorului și nu are decât să rămână cu plăcerea.

-Pe lângă timpul petrecut pe scenele teatrului, reușiți să vă faceți timp pentru familie și odihnă ?

-Acum reușesc dar când eram mai tânăr era mai complicat. Astăzi am câteva spectacole unde sunt angajat și reușesc să am grijă de familie care este deja mare. Am grijă de nepoți și mă bucur să-i văd cum cresc.

-Care consideraţi că este cea mai mare realizare a dumneavoastră ca actor?

-Cea mai mare realizare este că sunt sănătos și pentru acest fapt Îi mulțumesc Domnului.
Roluri au fost de diferite naturi și sunt din cele care s-au așezat mai bine în sufletul meu. Sunt unele care au fost bune la etapa respectivă, iar când te uiți în trecut parcă ai vedea o altă rezolvare, însă actorul de teatru nu poate schimba nimic și munca lui rămâne doar în amintirea spectatorului. Chiar același spectacol văzut astăzi, nu mai este același pe care l-am jucat ieri. Noi nu putem face copii exacte și nici nu e nevoie pentru că prin aceasta se manifestă măreția sa, Teatrul.
Sunt roluri care au rămas pentru mine ca fiind rol de anvergură și anume personajul lui Ștefan cel Mare care îmi prilejuiește și astăzi amintiri frumoase, pentru că e un erou la care țin foarte mult.

-Aţi schimba cu ceva cariera de actor, de la începuturi până în momentul prezent?

-Nu. De ce s-o schimb dacă mie îmi place ? Iar de ce îmi place nu pot să spun. Cred eu că atunci când știi de ce iubești, nu mai iubești.

-De ce lucruri ar trebui să țină cont un tânăr actor care abia pășește în lumea artelor teatrale ?

-De foarte multe. În primul rând trebuie să citească cât mai mult, să vadă, să înțeleagă, să cugete și să încerce cât mai mult. Să-și dea frâu liber imaginației dar în limitele măsurii pentru că atunci când întreci măsura, s-ar putea să devii ridicol. Trebuie să știi să dozezi totul în simțul măsurii chiar și în dragoste, iar acest lucru depinde de harul pe care ți l-a dat Dumnezeu.

Autor: Maria ȚONCU

Fotograf: Inna Cerga

EVERYDAY JOURNALSIM.COM

 

Comments are closed.