EVERYDAY STORIES SPECIAL

Amintiri din copilărie, cu Elena Băncilă: Copilăria avea gust de tort Napoleon

« Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată …» Ion Creangă

Primele vise, primele năzbâtii, cui nu îi este dor de gustul nevinovat al copilăriei ? Cine nu-şi doreşte să se mai simtă măcar încă puţin în pielea copilului care găseşte orice soluţie în braţele mamei ?

Everyday Journalism vă îndeamnă ca printre griji, nedumeriri şi planuri de viitor, să nu uitaţi de copilul din suflet. Şi ce terapie poate fi mai bună decât aceea de a ne lăsa purtaţi de amintiri înapoi în copilărie ?

Dăm startul unei serii de interviuri despre amintirile din copilăria jurnaliştilor şi Elena Băncilă este prima care a răspuns provocării :

elena bancila copilarie

Elena în copilărie

Eram un copil foarte ataşat de casă. Mai mult decât atât, nu-mi plăcea să stau cu oameni străini. Dar eram foarte creativă şi aveam idei care de care mai haioase – voiam să vorbesc în toate limbile, învăţam pe de rost piesele din telenovele, puneam toate jucăriile în rând şi o imitam pe o profesoară severă.

În copilărie visam la o grămadă de lucruri. Însă unul din cele mai ciudate şi haioase visuri era să vorbesc în toate limbile. Acum pot să vorbesc în rusă, spaniolă, engleză, franceză şi îmi doresc să învăţ şi limba italiană, ca să fiu tot mai aproape de visul meu din copilărie.

Elena Bancila

Eram o fire foarte inventivă şi mi-am făcut şi breton când aveam 6 ani. Eram destul de caraghioasă pentru că  l-am tăiat aşa încât avea vreo 2 centimetri, iar părul l-am aruncat sub pat.

Eram o mare fană a lui Elvis Presley. Ascultam piesele lui şi le ştiam pe de rost, ba chiar visam să îi vizitez casa, să ating lucrurile care au fost ale lui. Aveam în jur de 13 ani şi îmi plăcea la nebunie. Mă închideam în camera mea, îmi puneam casetofonul şi cântam toată ziua, iar părinţii mureau de râs de după uşă. Eram o fană adevărată şi continuă să-mi placă până acum.

Copilăria avea gust de tort Napoleon – aceasta era prăjitura mea preferată. Mama obişnuia să coacă diverse bunătăţi, dar cel mai mult îmi plăcea acest tort. Coaja de lămâie şi alte ingrediente secrete de ale mamei îi dădeau un gust deosebit şi până în ziua de astăzi îl ador şi o rog pe mami să îl pregătească când e vreo sărbătoare.

Nu voi uita niciodată cum jucându-mă odată în curte am văzut o rândunică care probabil şi-a frânt aripa şi stătea jos, întrucât nu-şi putea lua zborul. Şi aşa cum eram un copil foarte sensibil, mi-a fost milă de ea şi am luat-o acasă. Când m-a văzut, mama mi-a spus : „Iar mi-ai adus ceva?” Pentru că eu aduceam mereu animăluţe în casă, toate vietăţile pe care le găseam. Şi a stat la noi acasă rândunica aceea o săptămână şi s-a transformat într-un papagal. Stătea pe umărul meu de fiecare dată, o îngrijeam, o hrăneam cu bucăţele de carne crudă, unica diferenţă era că nu vorbea. După ce i-am scos pansamentul şi am văzut că poate zbura, am plecam împreună cu mama şi tata într-o pădure şi am lăsat-o să plece. Îmi amintesc că a zburat prima dată şi s-a întors apoi la mine, ca după asta să plece pentru totdeauna. Am avut nişte lacrimi de fericire şi n-o să uit niciodată această istorioară. Mă gândeam chiar că poate vreodată o să scriu o carte – despre rândunica cu aripioara frântă.

12_E

Eu îi mulţumesc mamei mele pentru că întotdeauna mi-a educat spiritul acesta filantropic. Şi în plus, de când mă ţin minte am avut animale, pentru că îmi plac foarte mult. Vreo 3 pisici, un papagal, acum am un căţel – un Yorkshire Terrier, pe care îl cheamă Bizou. Chiar dacă îi plac foarte mult pantofii, mai ales cei mai scumpi, este atât de drăguţ şi oferă atâtea emoţii pozitive încât compensează toate stricăciunile pe care le face.

Cea mai mare năzbâtie este legată de simţul meu patriotic. Eram şi sunt de fapt un om destul de patriot. Şi acest sentiment a ieşit la iveală în cei mai fragezi ani ai vieţii mele. Nu ştiu de ce, am avut odată  inspirata idee să înclei pe perete drapelul Republicii Moldova. Era exact după reparaţie, însă eu  patrioată ce eram am luat trei hârtii colorate şi le-am încleiat frumos pe peretele din camera mea. Am avut grijă să pun mult, da muult lipici- aşa ca să se ţină bine. Şi când a venit seara mama acasă a avut parte de o surpriză – drapelul era prea bine fixat ca să poată fi scos.

13_e

În curtea buneilor cel mai tare îmi plăcea să mă bag acolo unde era cloşca cu puii. Aveam impresia că le fac bine dacă îi iau în braţe, dar sărmanii mureau. Îmi mai plăcea să fac curăţenie prin curte – eram o mică gospodină. Cred că acei copii care au parte de o copilărie la ţară sunt mult mai fericiţi şi uneori îmi pare rău că nu am avut parte de mai multe momente în sânul naturii, la ţară. Pentru că mi se părea foarte interesant.

Prima zi de şcoală…vai…a fost foarte ploioasă. Mi-o amintesc foarte bine – în curtea liceului „Gheorghe Asachi”, o zi ploioasă şi friguroasă. Iar atunci când am intrat în liceu mi s-a părut atât de mare şi atât de rece. Aşa cum eram un copil mai sensibil am şi plâns un pic. Iată tot ce îmi amintesc. În schimb, pot să zic că am avut nişte ani de liceu extraordinari, pentru că am avut parte de o clasă foarte veselă şi nebună în sensul bun al cuvântului. Dacă pentru cineva cei mai interesanţi sunt anii de studenţie, pentru mine nu a fost deloc aşa. Anii de şcoală mi-au lăsat nişte amintiri minunate. Chiar sunt mândră că am absolvit acest liceu.

În copilărie nu mă despărţeam niciodată de păpuşile Barbie. Îmi plăcea îndeosebi să le modific hainele, să le tund. Nu există nici o păpuşă de a mea care nu a fost schimbată de mine. Şi oriunde mergeam luam câte una cu mine. Eram o adevărată fană a păpuşilor şi cred că m-am jucat mult timp cu ele – până pe la 13 ani, recunosc. Haine nu le făceam, dar în schimb le stricam pe alea care mi le cumpărau părinţii.

elena băncilă

Week-end-urile , deseori nu erau acasă. Eu obişnuiam să ies cu tatăl meu foarte mult prin oraş, în special la expoziţii, de orice fel – de animale, de picturi. Noi eram foarte buni prieteni  cu tata şi mai ales sâmbăta, mi se asociază cu ieşirile în oraş. Îmi plăceau la nebunie mai ales competiţiile cu animale şi îmi amintesc şi acum autobusul care anunţa expoziţiile. De cum aflam detaliile eram gata de ducă.

Cea mai mare fericire a copilului din mine era atunci când tatăl meu mă lua cu motocicleta. Mă simţeam foarte cool când mă urcam pe ea şi acest lucru era cu siguranţă unul dintre cele mai deosebite momente. Nu ieşeam foarte des dar senzaţia era tare, exact ca în filme.

Nu-mi plăcea să merg la grădiniţă. Pentru mine acest lucru era o tortură şi atunci când venea ora de prânz şi eu trebuia să dorm, le minţeam pe educatoare că trebuie să vină mami să mă ia. Ele vedeau că nu mai vine şi înţelegeau că le-am dus de nas din nou : „Lenuţa iar ne-ai amăgit?”, la care eu le răspundeam : „Nuu, azi precis vine”.

elena băncilă

Îmi era frică de întuneric, pentru că îmi părea mereu că aud nişte voci şi văd umbre. Aveam o imaginaţie foarte dezvoltată.

Mama şi tata sunt cei mai scumpi, din toate punctele de vedere. Ei sunt oamenii care m-au făcut să fiu ce sunt acum, cei care m-au încurajat să-mi urmez visul şi să risc. Atunci când mi-am dorit să fac dansuri, să pictez, mereu am simţit suportul lor. Nu m-au limitat niciodată.  În plus, erau foarte drăgăstoşi şi cred că este foarte important pentru un copil să simtă această afecţiune din partea părinţilor. Numai aşa poţi deveni un om complet din toate punctele de vedere.

14_e

 

părintii Elenei

Cea mai bună prietenă a mea este mama. Are un spirit foarte tânăr şi pot să vorbesc cu ea pe orice temă, dar chiar pe orice temă. Între noi există o conexiune energetică foarte puternică şi deşi pare greu de crezut, oricât de departe nu aş fi, dacă mama mea se simte rău eu simt asta. Nu ştiu cum se explică dar am momente în care tremur, am o nelinişte interioară care mă face să cred că e ceva în neregulă cu mama. Şi de fiecare dată se adevereşte.

mama Elenei Bancilă

Mama Elenei Băncilă

Cea mai memorabilă amintire este momentul când am mers pentru prima dată la dansuri. Tatăl meu este un mare iubitor al tradiţiilor veritabile româneşti şi evident, urma să fac dansuri  populare. Când am mers la antrenament mi-am pus doua fundiţe mari, albe şi mi-am luat şi o ie frumoasă – eram echipată ca la carte. Şi atunci când am intrat în sală mi-am dat seama că eram mai împopoțonată decât ceilalţi copii. Antrenorului i s-a părut că sunt o fetiţă aşa drăguţă şi a vrut să glumească puţin, spunându-mi pe un ton hazliu că o să-mi rupă fundiţele. Eu însă am început să plâng şi de atunci nu am mai mers niciodată la el.

Prima ieşire pe scenă a fost într-o iarnă, când fiind la o sărbătoare cu mai mulţi copii am fost rugaţi să vină cineva să recite nişte poezii. Eu am fost voluntara de acolo şi de cum mi-au dat microfonul am început să recit toate, absolut toate poeziile pe care le ştiam – despre animale, despre vară, mare, uitasem că stau lângă Moş Crăciun. A trebuit să-mi ia microfonul din mână.

10_e

Am avut o copilărie fericită, şi asta se datorează părinţilor mei. Cred că cel mai important lucru este conexiunea dintre copii şi părinţi. Poţi să ai de toate, dar să fii totuşi un copil nefericit. Pe mine nu m-au alintat prin lucruri materiale, dar ştiau mama cu tata cum să mă facă să fiu împlinită.

De la 5 la 10 era emisiunea mea preferată şi eu visam să ajung acolo.

Recunosc, mă uit şi acum la desene animate şi chiar ştiu unele replici pe de rost.

Eu încă sunt un mare copil. Am momente când îmi este dor de mama, îmi plac foarte mult acadelele pe băţ şi cred că şi la 50 de ani o să fiu aşa. Eu cred că trebuie să păstrăm o bucăţică de copilărie în sufletul nostru.

AUTOR: Cristina LOGHIN

Foto: Arhiva personală

EVERYDAY JOURNALISM.md

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*