INTERVIEWS SPECIAL

Angela Brașoveanu: „Jurnaliștii din Republica Moldova sunt așa cum e și țara”

Angela Brașoveanu este redactorul șef al revistei PUNKT.  Prima sa expriență de jurnalistă a fost o adevărată provocare: “când vedeam că secretarului de redacție i se bulbucă deja ochii de așteptare, îi tremurau mâinile și dădea mărunțel din buze, prezentam și eu paginile”. Un interviu despre cum a ajuns Punkt o revistă între Vogue și IQ, despre o doamnă care a trăit experiențe de viață, alături de o familie frumoasă, o femeie care uimește, depășește limite și așteptări, iscă critici și admirație.

Cum arată începutul în media al Angelei Brașoveanu? Ce emoții ați avut când a fost publicat primul articol?

Simplu. Eram după doi ani de nimicăfacere la Muzeul literaturii, un loc unde se muncea subțire și se judeca la greu. Judecăți în sensul direct al cuvântului, însoțite de inevitabilele fluturări de steaguri de război între cei doi comandanți de oști de atunci, răposata Lidia Istrati, pe de o parte și Vlad Cubreacov. Gălăgie multă, plăcere puțină. Și tocmai în una dintre acele zile Viorel Mihail mi-a zis într-o doară: nu vrei sa vii la noi? Facem un ziar nou. Vin, am zis. Pe atunci era epoca de aur a echipei de la Cuvântul, reformatată ulterior în Săptămâna. Erau încă proaspeți cu toții, strălucitori, mulți necompromiși încă de o colaborare, o lăsare pe vine sau un pupat în fund. Îi iubeam pe toți.  Nicio zi nu semăna cu alta. Fiecare frază era aforism, fiecare dialog se termina în hohote de râs. Între farse, tetris, fotbal de birou și cafele la Fulgușor, ieșea și ziarul. Pe atunci eram unica fată în gașcă, fapt care a complicat un pic atmosfera, pentru că băieții au trebuit să se autocenzureze și să se comporte ca niște domni. Lucru care ulterior le-a și plăcut. Nu țin minte primul articol. Dar țin minte că lucrurile evoluau cam așa: când vedeam că secretarului de redacție i se bulbucă deja ochii de așteptare, îi tremurau mâinile și dădea mărunțel din buze, prezentam și eu paginile. După ce ieșea ziarul, redactorul-șef îmi pupa mânuța în legătură cu un text sau altul (verbal sau, lucru mult mai rar, fizic) și eu așteptam iarăși tremuriciul secretarului de redacție. Am început să-l înțeleg doar după ce am devenit eu însămi redactor-șef.

Care e cea mai frumoasă experiență jurnalistică pe care ați trăit-o?

Cel mai frumos moment, dar și cel mai greu, este atunci când începi un proiect (și eu am început multe!). Și nu atunci când îți vine ție în cap, pentru că în cap pot să-ți vină multe (întotdeauna am zis că răzbunarea cea mai cruntă a naturii este să-ți permită cu generozitate să-ți realizezi propriile idei). Ci pe urmă, când prinde contur real. Pentru că abia atunci începe greul – pe lângă faptul că virusul trebuie să fie suficient de puternic ca să contamineze și alte creiere decât al tău, ai de învins multe, inclusiv lupta organismului tău pentru propriul confort și, de ce nu, ancestrala lene. Iată de ce mortalitatea în rândul ideilor la noi e atât de mare. Și e atât de persistentă dorința de a schimba totul cu o singură condiție: să nu se schimbe nimic!

Punkt este o revistă de succes? Care e secretul? Cine investește în ea ca să arate atât de bine?

Ultimul compliment în legătură cu Punktul l-am găsit la Lucian Mândruță, într-un interviu: Punkt e Vogue plus IQ. Nu cred că aș putea să mă simt jignită. Am găsit și una dintre coperțile noastre (cea cu Liliana Vițu și Mircea Ieșanu) printre cele mai bune coperți ale lumii, critici, scriitori și jurnaliști din România zic într-un glas că ei, în țară, nu au o asemenea revistă, oamenii de aici colecționează Punktul etc… Dacă o să continuăm șirul automăgulirii – într-adevăr, e o revistă de succes.

Care e secretul? E marele Secret pe care îl știu toți cei care editează reviste: în fiecare lună o începi, ca burlacul de pe Volga, de la zero, în fiecare lună trebuie să uimești, să-ți depășești propriile standarde, pentru că ai creat așteptări. Și e tare ușor să dezamăgești. Acum, de la înălțimea mea de făcător de reviste cu vastă experiență, pot să afirm că nu e cel mai greu lucru să ajungi sus. E al naibii de greu să te menții acolo, lună de lună, an de an.

În privința celei de-a treia întrebări din întrebarea numărul trei: stăteam, la o expoziție de la Paris, în fața unor fotografii de circa 3X9 metri de Karl Lagerfield. Frumoase. Șocante unele. Experimentale – altele. Și mă gândeam, în sinea mea de jurnalist mioritic: are la dispoziție cele mai frumoase modele, cele mai frumoase haine, cele mai frumoase interioare și cele mai frumoase poduri. N-ai cum să faci fotografii proaste. Chiar să vrei. Probabilitatea e de 0.001. Noi, aici, avem doar potențial uman și o încăpățânare idioată de a face lucrurile bine. Ca la ei. Nici castelele noastre, nici ruinele nu arată bine în cadru. De poduri nici nu mai zic, e și rușinos să te sinucizi sărind de pe ele. Am făcut întotdeauna revista cu bani mici, la limită. Storcând maxim de efect din minim de mijloace. Acum, sigur, ne e mult mai ușor să găsim parteneri sau sponsori, pentru că revista place chiar și celor care nu citesc românește. Dar, când am auzit un fost redactor șef de la Vogue Home că bugetul unui singur număr de revistă, în afara salariilor angajaților și cheltuielilor de tipografie, era de 120 mii euro, mi-a scăpat un greu oftat de jale de sine. Dar asta e. Reieșim din realitățile noastre. Provincia dictează bugetele.

Punkt

Cum trăiește revista pe online?

Trăiește și-nflorește, când ne permit bravii noștri parteneri pe IT. Partea bună e că ne citesc mult și moldovenii sau vorbitorii de română din afară. Și, sperăm că anul acesta, în sfârșit, ne vom încorda și vom realiza această rețea de comunicare a moldovenilor smart de pretutindeni de care tot vorbim de-un secol.

Cum trece o zi în redacția Punkt? Cine pornește motorul ideilor?

Ca la orice alt serviciu. Oamenii se uită cu încrâncenare în ecranele computerelor, se scarpină a mirare în vârful capului, își spun secrete pe chat, se bea cafea bună, ceai minunat, se fumează (nu știu ce anume, nu am verificat) în wc-ul pentru bărbați, (pe ușa căruia scrie mărunțel și timid: fumatul interzis) se mănâncă brânză pentru calciu, se slăbește în colectiv, se fac podețuri și roata, uneori se vine cu chitara… Între altele, vin și ideile. Cum? Tot, ca toată lumea, brainstorminguim. Încercăm să distingem ideile bune și să fim toleranți cu cele delirante. Căci așa ne-a învățat bătrânul Disney, nu? La început se notează toate ideile, chiar și cele mai aiurite și de-a dreptul tâmpițele. Fără a ironiza, a riposta și a pune la ungher vinovatul. Apoi se selectează cele care au măcar un sâmbure de raționament, apoi se aleg cele realizabile. Se râde, normal. Îmi place să urmăresc și cum se manifestă oamenii, cum se developează. Cine e generos cu ideile, cine se zgârcește, cine consideră că treaba lui e mică etc, etc.. Important e că după asta, oamenii chiar au o juma’ de zi de creieri aerisiți, au cu totul alt avânt și stare.

Angela BrasoveanuCum își revine Angela Brașoveanu după o zi complicată de lucru?

Sună așa de parcă aș fi corespondent de război sau recuperator de datorii. În general, am căpătat destul de multă imunitate la mofturi, schimbări de macaz din capul clienților, momente de criză existențială a contabilității, pur și simplu deconectez emoțiile și încerc să ajung, cu jug cu tot, la un capăt. Dacă nu reușesc și sunt furioasă – merg foarte repede sau mă apuc de aranjat lucruri ca să se limpezească un pic neuronul, dacă sunt deprimată – răsfoiesc reviste de design și grădini… În general, o baie cu uleiuri si arome, o cină bună și un vin foarte bun sunt suficiente pentru depășirea complicațiilor cotidiene de care vorbiți.

În opinia dvs., cum sunt jurnaliștii din Republica Moldova?

Suntem așa cum e și țara. Ar fi fost uimitor să fie altfel. Jurnaliștii care scriu pe teme politice sunt ca și politica, jurnaliștii care scriu pe teme economice – ca și economia noastră, glamouriștii – ca și glamourul… E adevărat că pe fiecare dintre aceste segmente sunt jurnaliști talentați și onești, sunt jurnaliști talentați și vânduți, sunt jurnaliști mai puțini talentați și vânduți și sunt mai puțin talentați și onești. A, da! Și bloggeri. Am o slăbiciune aparte pentru această struțocămilă păreristă.

Jurnalistul de la Punkt trebuie să fie creativ, flexibil, spontan, nonconformist, dar şi echilibrat. Cum rezistă? De unde îi vine inspirația?

Dacă e să ne gândim că suntem 11 în echipă cu tot cu design, marketing și contabil și trebuie să dăm lunar circa 200 de pagini, e destul de multă treabă de făcut. Dar nici așa încât să cazi ca un cal pe brazdă. Chiar reușim să facem grafic preferențial pentru unii – de exemplu, respectăm atât insomniile art-directorului și îl lăsăm cu plăcere să lucreze atunci când noi cu toții plecăm acasă, cât și desele invitații în străinătățuri ale familiei de vedete literare Stănilă-Vakulovski. Iar inspirația, n-are încotro, se prezintă și ea, sărăcuța, ca un soldățel la datorie. Vine când trebuie. Stă cât trebuie. Rabdă. Nu cere nimic în schimb. Decât o revistă bună, dar asta e, mă rog, opțional.

Mereu scrieți despre cineva, sunteți în postura de jurnalistă. Cum este să se scrie despre dvs.?

Scriu, pentru că îmi place să descifrez oamenii, să văd ce e dincolo de fațade. Unii îmi sunt recunoscători, pentru că i-am ajutat să-și descopere niște adevăruri despre sine de care nici nu bănuiau sau bănuiau, dar nu știuseră cum să le formuleze, alții – se supără pentru că nu le-am livrat imaginea pe care și-au dorit-o. Riscurile meseriei.

Adevărat, e mai greu să răspunzi la întrebări decât să le pui. Ești tentat mereu să te lustruiești, să-ți găsești o scuză, să te ascunzi după deget, așa că le înțeleg chinurile eroilor mei. Apropo, înainte colecționam cele mai stupide întrebări pe care mi le puneau tinerii jurnaliști ca să mă impresioneze: de genul cum ctitoriți această bucătărie pruncă, de unde vă trageți etc. și, odată, i le-am pus unui om care, consideram eu, are suficient umor și autoironie ca să ne distrăm copios pe seama acestora. Ba bine că nu. A încercat să răspundă la modul cel mai serios de unde se trage. Așa am descoperit că vanitatea este totuși mai mare decât autoironia.

Credeți că astăzi faceți cel mai bun lucru pe care l-ați putea face?angela-brasoveanu

E o întrebare pe care mi-o pun și eu uneori. Și foarte rar răspunsul e afirmativ. Dar așa sunt eu, am reputație de tipă exagerat de autocritică…

Care e cea mai frumoasă satisfacție a dvs.?

Când calitatea lucrărilor – fie texte, fie fotografii – îmi depășește așteptările. Nu există bucurie mai mare pentru un editor.

Nu e de neglijat nici satisfacția financiară, dar deocamdată doar ne salutăm de departe, încă nu ne frecventăm una pe alta.

Aveți o familiei frumoasă. Ce rol joacă fiecare acasă? Cum arată o seară de duminică în familia dvs.?

Păi, e simplu: suntem trei și toți cu drept de vot – fără șefi de trib, țărani iobagi și robi pe plantații. Deși Paula, fiica noastră, ne amintește uneori că e unicul om matur în această famile și, respectiv, are dreptul exclusiv de decizie. În rest, în privința rolurilor cotidiene, lucrurile ar sta cam așa: fiindcă ne place la toți trei să mâncăm, știm și să gătim, de fapt, gătește cel care ajunge primul acasă. Respectiv, celălalt are obraz și spală vasele. În rest, fiecare are funcțiile sale seculare și nu e nevoie de bătălii în fiecare zi – cine face cafeaua, cine duce gunoiul și cine tunde iarba. Chiar nu înțeleg de ce unii oameni își cheltuie întreaga viață luptându-se cu fleacuri din astea.

Duminicile de vară sunt în grădină, luptându-ne, împreună cu prietenii, cu o ceafă de deputat. Duminicile de iarnă – la foc, cu un vin fiert și un film. Există și alte variații.

Vin recomandări de lectură de la soțul dvs.? Ce citiți?

Da, îl întreb din când în când, deși gusturile noastre literare nu coincid întotdeauna. Acum am în sufragerie Convorbiri telefonice de Roberto Bolano, iar pe noptieră, pentru somnifer natural – Life of Pi, de Yann Martel.

Care e cel mai nebun dor al dvs.?

Să-mi cumpăr un lot de pământ în Maldive. Și să cultiv harbuji.

Transmiteți un mesaj tinerilor jurnaliști!

Să devină cea mai bună variantă a ființei lor.

Autor: Mircea MITROFAN

EVERYDAY JOURNALISM.COM

Comments are closed.