INTERVIEWS SPECIAL

Haricleea Nicolau

Camera? Action! Voi derula în rândurile ce urmează o parte din gândurile celei care bucură mințile și sufletele oamenilor în spectacolele ei: actrița Haricleea Nicolau, cea despre care v-am povestit în articolul anterior “Doar femei”.

-Cum a început pasiunea pentru teatru și când anume ți-ai dat seama că asta trebuie să faci?

-Ideea de a face teatru sau o profesie în domeniul artistic plutea undeva în mine demult: eram o fire foarte deschisă, studiasem pian, jucam în toate spectacolele de la grădiniță, îmi cam plăcea să fiu în centrul atenției. Apoi, în gimnaziu credeam că voi studia arhitectură și design interior, apoi medicină, pentru că mă cucerise o minunată profesoară de biologie și chiar eram convinsă că voi urma o clasă cu profil bio-chimie, însă media mea de admitere la liceu a fost prea mare și am intrat la prima opțiune, filologie-istorie. De acolo, traiectoria călătoriei mele a fost schimbată. La teatru mergeam frecvent: mama mergea cu mine la spectacole de teatru de păpuși, apoi, când am mai crescut, mergeam în fiecare sâmbătă la operă. Probabil mama visa o carieră de soprană pentru mine. Însă momentul clar când am știut că vreau să fac teatru a fost în timpul vizionării unui fabulos spectacol al Teatrului Național din Craiova, Phaedra, regia Silviu Purcărete.

Vizionarea spectacolului Phaedra în 1993 şi-a pus amprenta asupra destinului meu. A fost primul moment de catharsis, contopit mai apoi în dorinţa de a deveni regizor. Îndrăzneţe vise pentru o adolescentă, fermecată de un teatru cu totul special, cu totul nou, un teatru care pulsa de viu. Phaedra a deschis un drum în teatrul românesc postrevoluţionar, dar mi-a sădit dorința unei cariere în domeniul artistic. A descrie ceea ce m-a impresionat atunci este un exerciţiu fabulos, rememorarea, din păcate, nu poate trezi în mine aceleaşi senzaţii speciale, de uimire, de profundă admiraţie, nici vertijul provocat de tulburătoarele sonorităţi, nici febrilitatea cu care încercam a descoperi la doar cincisprezece ani simboluri scenice.

Fermecător mi s-a părut atunci teatrul, incitant şi ritualic; am simţit într-o clipă  că-mi este destinat un asemenea spaţiu, destul de gol pentru toate visele de creaţie care zăceau latente într-un copil. Phaedra nu era tocmai un spectacol accesibil oricui, spectatorii de teatru tradiţional fiind scandalizaţi chiar, de apariţia unor trupuri aproape goale, de textul înlocuit cu imagini, de fapt, opunându-se cu orice preţ noului, viului din teatru. În faţa mea se năşteau imagini tulburătoare prin simplitate, răvăşitoare prin expresivitate, imagini scenice picturale, cadre aproape cinematografice. Mai târziu, studiind arta teatrală, aveam a descoperi că, de fapt, ceea ce văzusem în Phaedra era primul spectacol de teatru vizual la care eram spectator. Acela a fost momentul în care am spus că trebuie să fac teatru.

-Ai urmat universitatea în orașul tău natal. Cum de nu te-ai lăsat “furata” de mirajul capitalei și ce te-a făcut să rămâi?

-Ale vieții căi sunt misterioase și parcă am început să cred și eu că nimic nu este întâmplător. Cunoșteam facultatea de teatru din Craiova, asistând frecvent la cursurile primei promoții de actori, pregătiți de mentorul și creatorul acestei școli, domnul Remus Mărginean. Admiterea era din doi în doi ani, în anul când terminam eu liceul lua clasă actorul Ilie Gheorghe. Până în perioada bacalaureatului mă pregătisem pentru admitere la regie, la U.N.A.T.C., însă anumite împrejurări tulburătoare din familia mea, m-au făcut să amân admiterea și la regie, și la actorie. Spre finalul lui septembrie, după ce se finalizaseră admiterile, m-am hotărât să vin la București, să studiez actorie la Hyperion. Am stat un semestru, am cunoscut și am învățat de la artiști deosebiți, însă eu simțeam că nu-mi este prielnic locul, nu mă acomodam cu Bucureștiul. Am luat hotărârea să revin la Craiova, m-am pregătit temeinic un an și jumătate, a fost o perioadă foarte plăcută pentru că-mi petreceam timpul citind și studiind pentru teatru, vedeam spectacole și nici nu am simțit cum a trecut timpul. Am dat admitere din nou la actorie în vara anului 1999 și am intrat prima.

Nu am regretat niciodată că nu am studiat în altă parte; aici mi-am dorit să mă formez ca actor, am avut privilegiul de a studia cu unul dintre cei mai buni pedagogi de arta actorului din țară și un reputat actor de teatru și film, domnul Remus Mărginean. Mai târziu, destinul m-a făcut să rămân în acest loc, acum principala mea preocupare fiind cariera didactică la Departamentul de Arte, al Universității din Craiova, unde m-am format. Din 2006 am devenit cadru didactic aici, sunt asistent univ.dr. și predau Arta Actorului, Improvizație, Teoria Dramei, Istoria teatrului universal și românesc. Îmi place enorm ceea ce fac, deși niciodată nu m-aș fi închipuit în ipostaza de profesor, dar căile Domnului sunt misterioase.

-Se spune că viața unui actor este pe scenă. Odată terminat rolul, se retrage în cabină și așteaptă să reînvie la următoarea reprezentație. Cât anume din acest mit este real? Cum este Haricleea după ce s-a tras cortina?

-Haricleea nu joacă atât de mult încât să poată spune că viața ei este pe scenă. Desigur,  mi-aș dori să joc mult mai mult, dar situația nu este tocmai roz în sistemul actual, cu teatre care adoptă vechiul sistem, cu actori înțepeniți pe vecie în posturi, chiar dacă nu lucrează. Atunci când se întâmplă să am spectacole, sunt mereu foarte ordonată, am o disciplină fizică și mentală pe care mi-am impus-o, exercițiile de concentrare încep cu multe zile înainte de reprezentații, iar momentul spectacolului nu reprezintă decât vârful eisbergului de muncă a unui actor și totodată eliberarea, momentul de ritual și magie când ceea ce am visat, ceea ce ne bântuie sau ceea ce am trudit poate fi luminat de reflectoare și poate ajunge la voi, la public.

Deci, actorul nu moare odată cu rolul pe care tocmai l-a jucat, ci este un om, un profesionist al inimii, care și-a încheiat misiunea. Desigur că revenirea la el poate să fie istovitoare; după un spectacol solicitant simt mereu un imens gol, uneori plâng. E un plâns molcom, de eliberare, de curățare, de durere, pentru că tot ceea ce tocmai am născut, a și murit, căci efemeritatea actului teatral este clară. Și actorul plânge pentru că actorul este doar un om. Se dresează pe sine, îşi domoleşte sau îşi trezeşte spiritul şi tot ceea ce doreşte este să devină un instrument care să sune adevărat şi viu la atingerea sacrului spaţiu scenic. Uneori Haricleea e tristă și plânge după spectacole, alteori e tristă și râde. Uneori lacrimile vin și la aplauze, de fericire, de emoție, dar e bine că ele există, pentru că eu consider că actorul fură clipa din eternitate spre a o închide într-o lacrimă. Actorul există pentru a fiinţa dureros, profund, total, magic.

Haricleea Nicolau

 -Am avut ocazia să îți urmăresc piesa “Doar femei” și din acel moment mi s-a accentuat întrebarea pe care o aveam de mult în minte: de unde izvorăsc lacrimile din ochii unui actor în timpul piesei? Unde se termină talentul actoricesc și unde începe de fapt trăirea omului de pe scenă?

-Spectacolul Doar femei pe care l-ai văzut și care ți-a prilejuit această întrebare, este un caz foarte special, deoarece multe momente din spectacol și ideea spectacolului are legătură cu propria mea existență, cu trecutul meu și cu durerile sau tragediile mele, deci, acolo pot spune că experiența personală se împletește cu experiența profesională, însă trăirea este a omului, nu a actorului. Trăirea nu aparține unui personaj, ci mie, pentru că eu îl întruchipez, eu cu mine, cu trupul meu, cu psihicul meu. Acesta e talentul: să fii conștient de cum suni tu ca instrument și să începi să cânți.

Întrebarea ta este varianta elegantă la întrebarea aceea obsedantă a oamenilor către actori – cum faci să plângi pe scenă? – este foarte simplu: lacrimile unui actor izvorăsc din performanța instruirii psihicului și a trupului lui. Lacrimile unui actor desigur, izvorăsc din ochii lui, din trupul lui sacrificat acolo în fața spectatorului. Nu este nici un truc. Acolo e doar un om, un actor ca trup de sacrificiu, de jertfă. Voi explica. Noi suntem acolo, cu carnea noastră, cu sângele nostru, cu emoțiile noastre și practicăm un salt în gol. Unul dintre importanții teoreticieni ai teatrului, Artaud, visa un actor maestru al transei, adică un om special antrenat a se sustrage ritmului vital comun și al cărui regim de concentrare psiho-fizică e învecinată cu transa, un scientist al transei. Deci, să conchid: lacrimile ne aparțin nouă, trupurilor, dar comanda vine dintr-un melange de rațional și irațional, pentru că actorul se află la o răscruce, la răspântiile dintre luciditate şi iraţional, dintre sentiment şi conştiinţă, într-un entre-deux care îi este a priori istovitor. Actorul trăiește suspendat în fanta creată între echilibru şi dezechilibru, în acel timp magic care nu poate fi explicat, ci doar trăit şi dăruit.

-Dacă ar fi să alegi între teatru și film, pentru ce anume ai opta? Care din cele două te pun mai mult în valoare ca și actor?

-Ca să aleg, ar trebui să le cunosc pe ambele, ceea ce acum nu este posibil. Nu am făcut deloc film, am făcut televiziune, dar nu se pot compara. Nu am o experiență în fața camerei de filmat, nici măcar reclame nu am făcut până acum. Desigur, îmi doresc și această experiență, mai ales din dorința de a capta efemerul, însă aceasta ține numai de șansă. Sper să pot la un moment dat să simt gustul lucrului pe platourile de filmare, căci sunt un actor care mizează pe puterea de trasmitere a emoției. Pot spune cu certitudine că nu aș alege între teatru și film, pentru că, totuși, sunt atât de diferite, lucrează cu elemente atât de diverse, încât nu se pot compara. Parfumul scenei este unic!

Haricleea Nicolau

-Cât de greu este să îți pui “masca de spectacol” și să pășești pe scenă atunci când ai o zi grea?

-Poate că nu mereu ești pregătit să te deschizi și să-ți lași inima să bată la vedere, dar trebuie să-ți faci profesia, în ciuda altor evenimente plăcute sau neplăcute. Și nu sunt doar povești pe care ni le spuneau profesorii sau actorii cu experiență, uneori trebuie să joci, chiar dacă ai un deces în familie. Te sacrifici și îți testezi limitele. Actorul este o ființă care se primejduieşte sistematic pe sine, un animal curios care îşi sfâşie marginile sufletului, lăsând inima să bată la vedere, o ființă care se joacă în fiece seară cu trupul şi cu sufletul său, disecându-se şi rănindu-se cu asemenea măiestrie, ca şi cum ar ciupi corzile sinelui. Actorul este un trup de sacrificiu. El este sacrificator şi devine sacrificat totodată, pentru că actorul devine cel devorat de propriul său daimon, dar şi cel care-şi devorează existenţele efemere, precum Cronos. Blestemat să fie unul care continuă să devină mai mulţi, conştient de sacrificiul sinelui său bănuit de egocentrism, sacrificiul tremurului din suflet, sacrificiul pielii biciuite seară de seară de alte şi alte măşti, sacrificiul trupului îmblânzit de scrâşnetul scândurii, actorul devine un semn viu crestat în întunericul scenei. Încăpăţânându-se a exista de secole, actorul i se aseamănă lui Sisif, cel truditor şi revoltat. Trebuie, aşadar, să ne închipuim actorul fericit!

-Relatează-mi o întâmplare haioasă, dar neprevăzută din timpul unui spectacol.

-Mi s-au întâmplat și mie și altor colegi cu care jucam, multe asemenea momente, dar primul care îmi vine în minte a fost un soi de mic accident dintr-un spectacol Gaițele, de la Teatrul I.D.Sîrbu din Petroșani. Jucam Wanda, purtam o rochie superbă verde din dantelă și pantofi cu toc cui, iar la un moment dat, exact când trebuia să ies fulgerător din scenă, agitată și înțepată, mi-a rămas tocul înfipt într-o crăpătură a scenei. Desigur că toată sala nu mai vedea Wanda, vedea Cenușăreasa care-și pierde pantoful, însă până la urmă, l-am smuls din scenă și am ieșit victorioasă tot cu el.

 -Ce te sperie cel mai mult atunci când urci pe scenă?

-După ce am tot vorbit de sacrificiul actorului, nu pot să admit că ar putea să fie soperiat. Eu niciodată nu m-am gândit la ceea ce mă sperie? Există poate și un soi de curaj să te arunci acolo, în ochii spectatorilor și să performezi, iar dacă există frici, cred că ele sunt mai degramă umane, firești – o anume nesiguranță pe neprvăzut, sau o teamă de unele posibile accidente care se pot întâmpla chiar în timpul spectacolului, dar dacă fiecare actor ar sta să conștienștientizeze ce îl sperie, nu ar mai intra pe scenă.

Haricleea Nicolau

-Ai planuri de viitor ce includ reprezentații și în alte țări? Și dacă da, care este țara în care ți-ai dori să joci?

-Nu-mi fac planuri atât de îndrăznețe, pentru că am conștientizat că fără sprijinul unei instituții sau al unei fundații care să susțină financiar un asemenea proiect, nici nu se poate visa la așa ceva. Dacă vorbim de vise, atunci desigur, mi-aș dori să joc într-un spațiu cultural deschis, fără închistări sau limitări. Visez să joc pentru un public educat, destul de inteligent și rafinat, încât să nu aprecieze doar teatrul de anecdotă și conversație, un public frumos și nebun, care să nu vină la teatru pentru divertisment, ci pentru ritual. Eu refuz să cred că omul vrea să vină la teatru doar ca să hăhăie și să uite de facturi, eu nu accept funcția frivolă a teatrului și visez să fac un teatru unde să te poți regăsi viu și nu muribund. Visez!

-Ai fost și regizor, și actor în „Doar femei”. Cochetezi cu ideea de a-ți compune pe viitor spectacolele?

-Am mărturisit mai devreme că mi-am dorit la un moment dat să devin regizor, iar în bună măsură pot să spun că s-a și concretizat în acest proiect independent, dar și în cariera mea didactică, deoarece profesorul de actorie este nevoit la un moment dat să dirijeze totul către o formă finită în examenele de specialitate, născându-se mici spectacole, sau chiar destul de importante dacă vorbim de anii terminali, licență sau master. Lucrez la niște texte, încerc să scriu și eu, dar și să dramatizez anumite lucrări de proză, însă, uneori, munca nu se concretizează, din motive foarte diverse. Chiar în această primăvară am anulat un astfel de proiect la care mă gândeam și lucrasem din vara trecută. Intenționez să regizez și pe viitor, mai ales pentru mine, pentru că simt că încă sunt într-un moment al profesiei când trebuie să mă expun mult mai mult, iar eu mă cunosc cel mai bine și știu clar ce-mi doresc să joc și ce m-ar împlini.

-Dacă ar fi sa o iei de la capăt, ce anume ai schimba?Haricleea Nicolau

-Până acum trei ani nu am regretat nici un moment calea pe care am ales să merg. Însă, uneori m-am întrebat cum ar fi fost să fi studiat altceva, să-ți exerciți profesia și să fii și răsplătit onorabil pentru aceasta. Se știe clar că în România încă actorul este numit prestator de servicii artistice, iar nivelul onorariului său este jignitor.

Deci, dacă reușești să fii destul de liber încât să creezi în asemenea condiții, ignorând acest aspect, mergi mai departe. Să revin totuși la întrebarea ta; dacă aș avea ocazia unui început, aș schimba antrenamentul meu interior. Adică m-aș instrui să nu mai sufăr pentru momente de care nu eu sunt vinovată (*adică un casting nereușit, sau un examen ratat de intrare într-un teatru); actorul trebuie să știe că nu poate să fie totul, iar această profesie este dominată de subiectivism, de anumite imagini care se nasc în gândul regizorilor și dacă nu ești în tiparul respectiv, chiar nu e vina ta ca profesionist. Este foarte important și norocul; uneori, regizorul își dorește o fizionomie pentru un personaj, iar aceste lucruri nu le poți schimba. Deci, dacă ar fi să schimb ceva, aș lucra mai mult la echilibrul meu interior, pentru a accepta și eșecul.

Autor: Raluca Ioana CHIPRIADE

EVERYDAY JOURNALISM.COM

Comments are closed.