INTERVIEWS SPECIAL

Irina Gotișan: Glumeam că, dacă rezist psihologic acelor minți negre de la M1, atunci pot merge liniștită și în Afganistan

Irina Gotișan este o tânără jurnalistă din Republica Moldova. Absolventă a Școlii de Studii Avansate în Jurnalism din Chișinău și a Școlii de Televiziune Tudor Vornicu din București, a fost reporteră la Moldova 1. Acum e redactor-șef la pentruEa.md. Irina a dorit să se stabilească la București, dar acum este la Praga, unde a câștigat bursa Vaclav Havel de la Radio Europa Liberă.

Cum a fost în copilărie Irina Gotișan?Irina Gotișan

Păi, cum a fost? Năzbâtioasă și plină de idei poznașe. Și acum să-ți dau un exemplu. Într-o zi- aveam vreo cinci ani- i-am adunat pe toți copiii din mahala și le-am spus că le organizez o excursie într-o… râpă. Aveam noi, pe vremea aceea, o râpă mare chiar în centrul satului, cu mulți copaci, cu izvor, cu niște poduri făcute din bârne, foarte exotică, și am mers toți puradeii acolo.

Nu mai țin minte ce am făcut exact în acea râpă, țin minte, însă, că atunci când noi toți, în șir indian, ne întorceam acasă, pe strada noastră era o mare adunare. Acolo erau părinții sau bunicii noștri, în cazul meu era bunica și șefii pichetului de grăniceri, care e vis-a-vis de casa mea. Satul meu se află în zona de frontieră cu România.

Așadar, mare scandal, nervi – au dispărut copiii, toți și dintr-o dată. Ne căutaseră peste tot, nimeni nu ne văzuse, nimeni nu ne auzise. Și iată că, spre chindii, apărem și noi, murdari, flămânzi, dar entuziasmați.

Nu mai țin minte dacă am luat bătaie sau nu, dacă mi s-au ținut predici sau nu, știu doar că atunci e prima oară când spiritul meu de lider s-a manifestat în toată splendoarea lui.

De unde vine pasiunea pentru jurnalism?

Știi, viața omului e împărțită pe mai multe categorii de întrebări, zic eu. Atunci când ești întrebat „câți ani ai?” și tu spui „tlei” – pentru că ești știrb, apoi „ce clasă ești?”. Când ești mai măricel toți te întreabă „dar tu ce vrei să fii când vei crește mare?”, apoi „tu când te măriți?”, „câți copii ai?”, etc. Păi iată eu eram la vârsta „tu ce vrei să fii când vei crește mare?”. Eram terorizată cu această întrebare, de aceea, am fost forțată să mă gândesc. La un moment dat mi-am zis că ar fi frumos să devin jurnalistă. Să mă arate și pe mine la televizor, să călătoresc mult, toți să spună că sunt deșteaptă, iar mama să fie foarte mândră de mine. Asta e partea romantică, firește.

Dar ca și într-o relație, meseria îți devine și mai dragă atunci când treci de anumite greutăți. Atunci când o guști cu adevărat. Atunci când stai ore în șir în ploaie să-l întâmpini pe Patriarhul rus Kiril sau alergi cu microfonul pe timp de ger, sau de caniculă, când se făceau diferite manifestații. Sau când întâmpini la aeroport sicrie, cu trupul cuiva decedat la nu știu care capăt de lume și adus acasă peste nu știu câte săptămâni. Sau când lucrezi de Anul Nou sau Paști și nu regreți nici o clipă că ai ales acest drum, pentru că nu poți trăi fără ceea ce faci. Atunci realizezi că nu e doar o pasiune, ci o dragoste adevărată.

Cum ai debutat în presă?

Eram în clasa a 12-a, aveam 17 ani și mi se publicase primul articol în ziarul Luceafărul, al cărui redactor-șef era Mihail Gh. Cibotaru. Un om extraordinar, căruia îi datorez foarte mult pentru încrederea pe care mi-a insuflat-o. Am colaborat o vreme cu acea publicație, ei chiar inauguraseră o rubrică „Colocvium”, unde eu îmi publicam editorialele. Ele reflectau opinia mea despre viața politică de la noi și erau încurajați și alți tineri să scrie. Țin minte că am primit chiar și câteva scrisori acasă de la cititorii mei – eram în extaz. Peste câteva luni, însă, Luceafărul „a apus”.

După ce am absolvit liceul din sat, mi-am propus să fac jurnalism, dar taxele erau prea mari la facultate, la fel și concurența ca să obții un loc la buget. Părinții mei sunt divorțați, m-a crescut doar mama, iar ea nu-și permitea să mă întrețină să locuiesc la Chișinău și să mai plătească și taxa pentru studii. Aveam de ales: studii cu taxa – la Cahul, fără taxă – la Chișinău.

Împrejurările au făcut ca eu să particip la un concurs național de eseuri, organizat de o universitate privată din capitală. Am participat și am luat locul I, premiul consta în posibilitatea de a face studii gratuite la o facultate pe care mi-o aleg, acolo Jurnalism nu era. Am ales Relații Internaționale, dar mi-am promis că oricum voi deveni jurnalistă.

Dar dacă să vorbim de adevăratul debut, e atunci când am pășit pragul la Televiziunea Națională Moldova 1, în mai 2010.

Irina GotișanCe ai învățat din experiența de reporteră de la Moldova 1?

La Moldova 1 am învățat o mulțime de lecții de jurnalism, dar și de viață. Acolo am înțeles cum e să lucrezi cu oamenii și pentru oameni, mai ales în cazul televiziunii naționale, care funcționează într-un mod mai special și pe banii noștri. Trebuie să ai încredere în colegii tăi și, la rândul tău, să furnizezi încredere. Fiecare din noi are felul său de a fi, iar atunci când ești într-o echipă, faptul că nu-ți place un anumit om sau faptul că tu nu poți face ceva, nu contează, dacă acel ceva depinde de tine, tu trebuie să poți face. Dacă tu trebuie să lucrezi cot la cot cu cineva pe care îl desconsideri, trebuie să o faci.

Trebuia să ai nervi de fier, pentru că munca în televiziune este foarte stresantă și se lucrează în viteză, chiar și la Moldova 1, și mai ales, pentru că unii oameni, în mod intenționat, încercau să-mi facă zile fripte. Eu făceam glume că, dacă rezist psihologic acelor minți negre de la Moldova 1, atunci după aceea pot merge liniștită și în Afganistan. Dar acolo am întâlnit și foarte mulți oameni minunați, la care țin foarte mult și-mi face plăcere oricând să-i revăd.

Eram conștientă de la început de toate dificultățile de acolo, dar anume acolo voiam să fiu. Am vrut să iau și eu parte la toate schimbările care se făceau în acea instituție, dar, mă rog, când vorbesc de schimbare, mai ales în ce privește Republica Moldova, acest cuvânt pare un eufemism.

Știu că ai absolvit Școala de Televiziune “Tudor Vornicu” din București și Școala de Studii Avansate în Jurnalism din Chișinău? De ce? Care e motivul?

După ce am predat la universitate vreo doi ani, mi se părea că viața mea are nevoie de mai mult dinamism. Mi-am adus aminte de visul meu din adolescență și mi-am spus că e prea frumos, ca să-l las neîmplinit. Am ales să fac Școala de Jurnalism pentru că e foarte practică și, mai ales, pentru că reușisem să iau bursă. În zece luni de training, de la cei mai buni instructori, care sunt cei mai reputați oameni de presă de la noi, înveți jurnalismul adevărat, pentru că noi din prima zi am mers pe teren.

Iar Școala de la București, am făcut-o pentru că voiam o nouă provocare, iar ca să mă exprim plastic – sângele meu avea nevoie de adrenalină.

Deja toate intrigile de la Parlament și Guvern, statul pe sub ușile unde cei din Consiliul Alianței se chinuiau să aleagă un președinte, mă plictiseau. Școala la București a durat tot zece luni, eu am ales cursurile din week-end, ca în timpul săptămânii să fiu la muncă, la Moldova 1. Făceam naveta săptămânal. Dacă la început drumul mi se părea un coșmar, păi peste vreo trei luni distanța Chișinău – București mi se părea o azvârlitură de băț.

La acea școală m-am specializat în prezentarea știrilor, deși nu mi-am dorit niciodată să fiu prezentatoare, mie îmi place terenul. Am vrut însă să fac ceva diferit de ceea ce obișnuiam să fac. Ca și la Chișinău, la București mi-au fost instructori unii dintre cei mai buni și cunoscuți jurnaliști și prezentatori TV din România.

Cum ai câștigat bursa Václav Havel de la Radio Europa Liberă, cu sediul la Praga?

Îmi dădusem demisia de la Moldova 1 și aveam de gând să mă stabilesc la București, doar că… Doar că am văzut un link pe pagina de facebook al Centrului pentru Jurnalism Independent, postat de Corina Cepoi. Am mers pe el și am ajuns la pagina în engleză a Europei Liberă, www.rferl.org, unde era un anunț pentru această bursă. Bursa este destinată pentru jurnaliștii din Rusia și țările din Parteneriatul Estic.

Am trimis o scrisoare de motivare, trei materiale video, pe care le-am făcut la Moldova 1 și două recomandări, de la Vasile Botnaru și Liliana Vițu, pentru care le sunt profund recunoscătoare. La concurs au participat 27 de jurnaliști din opt țări. Am fost aleasă eu, o jurnalistă din Armenia și alta din Azerbaijan.

Ești redactor-șef la PentruEa.md, când va exista și un PentruEl.md?

Atunci când în Legislativul Moldovei vor fi 81 de parlamentare, adică atâtea câți deputați bărbați avem în prezent, iar în Guvern vor fi doar doi reprezentanți ai sexului tare, nu zic puternic, pentru că și femeile sunt puternice. Și, probabil, atunci când fetele, care vor să fie polițiste sau vor să lucreze în armată, nu vor mai fi întrebate când vor să se mărite sau să devină mame.

Pentru Irina hotarul dintre Republica Moldova și România nu există. Cum argumentezi?

Păi argumentele sunt în cărțile de istorie, dar cel mai bine o pot argumenta certificatele de naștere ale bunicilor mei, unde se spune că sunt români și că s-au născut în Regatul României, acte cu care am putut să-mi redobândesc cetățenia română. România mea este reîntregită. Rămâne să reîntregim România noastră.

Blogul tău e o cronică a sufletului? De ce scrie Irina?

Blogurile mele sunt o modalitate să mă exprim, să mă cunosc, dar să mă cunoască și alții, cei care vor. Pe blogul „Cronica sufletului meu” îmi „afișez” versurile, nu știu dacă le voi publica vreodată într-o carte, însă le pun acolo pentru cei care zic că le place cum scriu. Iar flashmobmd – e blogul unde îmi exprim atitudinile mele civice și politice, și îmi plasez și unele materiale jurnalistice.

Ce emoții ai avut când ai primit mențiunea „Speranța Anului”, în cadrul galei „Zece jurnaliști ai anului”, organizată de Clubul de presă, în 2010?

Nu am avut emoții, un pic m-am temut. Atunci când cineva îți acordă o încredere atât de mare, pentru că acel premiu presupune că pe tine se mizează, m-am temut ca nu cumva să dezamăgesc.

De când nu ai mai fost la Cantemir? Dorul te încearcă?

Acasă, la Gotești, nu am fost din octombrie trecut, când a trebuit să merg la Cahul să depun jurământul față de România. Cred că pe noi, românii, dorul întotdeauna „ne încearcă”. Oricum, eu port întotdeauna cu mine, în suflet, oamenii și locurile dragi.

Ce nu știe lumea despre Irina Gotișan?

Păi nu știu, mă întreb ce ar vrea să știe lumea despre mine? Probabil nu știe că am alergie la roșii, că sunt o „fiară” atunci când sunt flămândă, că am predat la universitate când aveam 22 de ani și că într-o bună zi voi face carieră în politică, dar prietenii mei știu despre toate aceste lucruri, iar acum, iată, va știi mai multă lume.

Ce faci în timpul liber?

Nimic deosebit, umblu haimana prin lume, scriu sau citesc.

Recomandă o carte care te-am marcat?

E greu să recomanzi o carte unui public atât de larg. Fiecare are propriile interese și pasiuni. Însă, dacă e să vorbesc de o carte care m-a marcat, atunci este Diplomația lui Kissinger. După cum am spus, eu am absolvit Relații Internaționale, iar oricine face această facultate știe că această carte e un fel de Biblie pentru cei din acest domeniu. Cartea aceasta, într-un fel, m-a urmărit.

Când eram studentă am citit fragmente din ea la bibliotecă, mai făceam copii din ea. Pe atunci nu-mi permiteam să mi-o iau, era destul de scumpă, mă rog, are peste 700 de pagini, iar Henry Kissinger e un guru al diplomației. Cartea își merită prețul. Mulți ani mă zgâiam la vitrinile librăriilor și-mi spuneam că această carte va sta, într-o bună zi, pe noptiera mea. Apoi, o dată ce am renunțat la viața academică și am intrat în apele jurnalismului, am uitat de ea. Îmi amintisem o dată, când eram la București, am fost în câteva librării, nu o găsisem, apoi nu am mai avut timp să merg să mai caut, apoi iarăși am uitat de ea.

Într-o zi, aici la Praga, mă plimbam pe o stradă din orașul vechi și intru într-o librărie cu cărți în engleză. Am intrat, ochii îmi fugeau pe rafturi – sunt minunate librăriile aici – și îmi sucisem gâtul, astfel încât, să pot citi titlurile cărților și dintr-o dată o văd! Diplomația lui Kissinger! Am rămas stupefiată atunci când am văzut că e în română. Am luat-o, am mers la casă, iar fata îmi spune că nu găsește acest titlu în lista lor de cărți pentru vânzare și că mi-o dă cu 50 de coroane, adică în jur de 30 de lei moldovenești. Acum „Diplomația” stă pe noptiera mea.

Ce sfat le oferi celor care vor să facă presă?

Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi, pentru că și eu sunt încă „jună” în ale jurnalismului. În mai voi avea abia trei ani de când fac parte din breasla condeierilor. Pot spune însă ce mi-aș dori de la noua generație de jurnaliști. Mi-aș dori să nu fie superficiali, să nu se avânte să facă jurnalism „de lux”, pentru că oamenii obișnuiți sunt cei importanți și nu politicienii. Să fie solidari, ei între ei, chiar dacă e normal să fie și concurență, și să fie perseverenți, pentru că, după cum spunea cineva: „Oamenii îți fac loc să treci, dacă știi exact unde vrei să ajungi”.

Autor: Mircea MITROFAN

EVERYDAY JOURNALISM.COM

Comments are closed.