INTERVIEWS SPECIAL

Maria Pilchin: E necesar astăzi un marketing al culturii, mai ales în est

Maria Pilchin este femeia care duce o viață intens culturală. Călătorim și descoperim povestea unui doamne care s-a format prin lectură, prin intermediul unor adevărați profesori  și oameni interesanți. Spune că nu fac parte din acele voci habotnice care trag alarma necititului, care povestesc că în u.r.s.s. se citea mult”. Colaborează și publică diverse articole în numeroase reviste și ziare din România și Republica Moldova. Un interviu despre doamna Pilchin în rolurile principale: mamă a unui băiețel pe nume Mihu, soție a unui aritocrat” în ale literaturii și  lector universitar.

-Ce conţinea biblioteca dvs. de copilă?

-M-a bucurat această întrebare. Ca pe o copilă m-a bucurat, cred că mi-a indus senzaţia aceea de revenire paradisiacă în infantilitatea fericită. Am avut cărţi diferite în copilărie. Citeam în română, rusă şi ucraineană, aşa cum locuiam în regiunea Odessa pe atunci. „Vrăjitorul din Oz” de Lyman Frank Baum a fost cartea care a pus începuturile unor lecturi selective. Cu ea am înţeles că sunt cărţi între cărţi. Odată, ţin minte, pe la 7 ani, abia începusem să calc pe tărâmul lumilor scrise, când am observat-o pe mama mea citind „Omul care râde” de Victor Hugo. Când am rămas singură în odaie, am luat în mână greul tom, l-am răsfoit şi m-am întrebat la ce bun să scrii cărţi, dacă ele nu conţin imagini. Mai târziu am înţeles câte imagini conţine o astfel de carte!

cadeti

-Cum a fost perioada când aţi fost studentă? Ce amintiri vă fac să zâmbiţi?

-Cred că a fost o perioadă frumoasă. Am ştiut eu să mi-o fac aşa. Nu am fost o tocilară, deşi eram una dintre cele mai bune studente ale facultăţii de Litere. Nu învăţam pe de rost toate acele conspecte, cum făceau unele colege. Mergeam la spectacole de teatru, expoziţii de artă, cenacluri literare, filme, etc. Ieşeam din casă la şapte dimineaţa şi, uneori, reveneam la miezul nopţii. Or, am dus o viaţă intens culturală în acea perioadă. A fost norocul meu să întâlnesc oameni interesanţi, profesori care m-au marcat. E vorba  de hispanista Raisa Ganea şi filologul clasic Stepan Dmitrievici Misco. În cariera mea universitară m-au susţinut şi profesorul Sergiu Pavlicenco şi doamna profesor Tatiana Ciocoi.

La o etapă a „evoluţiei” mele intelectuale, m-am trezit faţă în faţă cu o societate care nu există, ci consumă, nu este, ci se promovează, într-un Ev (Mass)-Mediu cultural. Astfel în 2012 am absolvit Academia de Studii Economice din Moldova. Astăzi pot zice că am semnat un „tratat de pace” cu lumea ce mă conţine, licenţa în marketing mi-a permis să o înţeleg, cum ai înţelege o fiinţă minunată, dar problematică. Cred că e necesar astăzi un marketing al culturii, mai ales în est.

-Când au început primele încercări literare să fie publicate? Ce teme aţi abordat?

Eram la liceu, publicam într-un ziar la Bălţi. Pot zice că acele texte erau un portofoliu în miniatură a ceea ce sunt azi: mici naraţiuni cu subiecte existenţiale, articole cu subiecte sociale, ecologice şi economice. La facultate am debutat, în calitate de poetă, într-o antologie studenţească şi, ca viitor cercetător, într-o culegere de articole studenţeşti.

Are nevoie acum un tânăr de lecturi? Ce lecturi de bază sunt necesare în dezvoltarea sa intelectuală?

-Are. Sigur că are! Doar că eu nu fac parte din acele voci habotnice care trag alarma necititului, care povestesc că în u.r.s.s. se citea mult. Nu dea domnul să mai citim aşa! Se citea din lipsă de alternativă, din disperare chiar. Şi ce se citea? Tot ce aprobase cenzura! Lecturile puţine, făcute în libertate de generaţia tânără, nu le schimb pe cele făcute într-o ţară cu domiciliul obligatoriu şi cu lecturile obligatorii racordate la ideologic! Pentru dezvoltarea unui tânăr pledez pentru lecturi interdisciplinare: istorie, autori naţionali şi universali consacraţi, filosofie, culturologie, psihanaliză de popularizare, ghiduri pentru creştere personală, etc. Astăzi poţi citi cărţi şi poţi citi postări. Cu timpul, cred, că doar scriitura elitistă va vedea lumina tiparului. Acesta va fi un criteriu. Restul se va citi în biţi. Şi cauza e în primul rând una ecologică.

-Ce lecturi v-au format pe dvs.? Ce autori români v-au servit drept repere? Dar universali?

-Un bildungs-roman al adolescenţei mele a fost „Martin Eden” de Jack London. O carte care m-a maturizat într-o noapte a fost, însă, „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. M-a zguduit acea carte. În 2011, când soţul meu a fost cu o bursă la ICR şi mă suna prin Skype din hotelul de la Mogoşoaia, mereu îmi aminteam de scriitorul care s-a stins în acei pereţi. Era o prezenţă spectrală a dialogurilor noastre. Am citit şi romane de bulevard, pe la vârsta de 14 ani, după un an de astfel de lecturi, eram în stare să prezic orice carte de acest fel după primul capitol, căci e vorba de cărţi fără cronotop, dacă am vorbi în maniera lui Bahtin, cărţi-scheme, care se repetă: personajele se întâlnesc, sunt antagonice, înţeleg că se plac, apare o problemă, o rezolvă şi e happy end-ul aşteptat.

-Cum să citim cărţile care nu le putem finaliza? Cum să revenim la ele? Ați trăit astfel de experienţă de lectură?

-Cărţile pe care nu le puteţi termina de citit? Lăsaţi-le! Ca şi pe oamenii care nu vă înţeleg sau nu îi înţelegeţi! Dar încercaţi exerciţiul revenirii peste câţiva ani. Aşa mi s-a întâmplat mie cu „Pendulul lui Foucault” de Umberto Eco. Nu l-am înţeles la facultate. Masterandă fiind, am savurat cartea, am decriptat-o şi am rămas fascinată. Există însă cărţi abandonate (Coelho). Să afirmi că îţi plac toate cărţile şi toţi autorii, chiar fiind profesor de literatură, mi se pare a fi nimic altceva decât ipocrizie curată.

-Publicaţi şi articole de presă în reviste culturale din ţară şi de peste hotare. Ce subiecte trataţi? Cu cine colaboraţi?

-Scriu. E o formă a mea de a mă raporta la lume. E felul meu de a o metaboliza, dar fără patetic şi retoric. Texte semnate de mine au apărut în reviste şi ziare din Republica Moldova: „Sud-est cultural”, „Metaliteratura”, „Arthoc”, „Timpul”, „Clipa”, „Literatura şi arta”, „Universitatea”. Debutul în critica literară l-am avut la revista ieşeană „Dacia literară”. Alte colaborări cu: „Tribuna” (Cluj), „Ateneu” şi „Plumb” (Bacău), „Prăvălia culturală” (Craiova), „Bucovina literară” (Suceava), „Caiete Silvane” (Sălaj) şi „Graiul Maramureşului” (Baia Mare).

-Câtă cultură abordează în materialele lor jurnaliştii din Republica Moldova? De ce se distanţează presa de fenomenul cultural?

-Nu cred că e problema jurnaliştilor. Sunt şi ei oameni, de obicei angajaţi, dependenţi de un salariu. Presa e liberă, dar nu e bogată! Problema ţine de politicile statului în domeniul culturii şi de cultura sectorului privat, or, oamenii de afaceri nu prea ştiu la noi să investească în cultură. Ultimul timp sunt militanta unui neo-umanism economic, în care prioritară este centrarea pe Om (de afaceri, de cultură, de ştiinţe, de litere, etc). Adică orice se face, dacă e împotriva omului, nu se acceptă, indiferent de rentabilitate, profit şi prestigiu. Cultura e vârf de aisberg ce se numeşte civilizaţie, cu alte cuvinte cultură materială. Acest fapt explică distanţarea presei: sărăcia materială şi cea spirituală.

-Le-aţi predat Literatura Europei de vest studenţilor de la Facultatea de Jurnalism, USM. Ce impact a avut acest curs şi de ce era necesar de predat? Ce întâmplări de acolo nu le veţi uita? Ce studenţi v-au impresionat? Povestiţi-ne despre această experienţă.

-Da am acest păcat venial: sunt profesoară de literatură! Impactul este unul ce ţine de teleologic, nu e „pipăibil”, dar faptul că unor din acei studenţi le acord interviuri despre literatură şi cultură, cred că e deja un indiciu al succesului. Am avut o relaţie frumoasă cu aceşti studenţi, păcat că de la anul ce vine la această facultate nu se va mai ţine cursul de literatură. Iubesc ideea de student, căci ei sunt ziua de mâine. M-a impresionat odată o domnişoară care a început să plângă la una din lecţii, ceva nu a înţeles, nu a răspuns la seminar sau nu a găsit cartea să o citească, a început să plângă şi m-am blocat, omeneşte nu ştiam ce să fac şi m-am gândit că nici o carte din lume nu merită lacrimile ei, căci nu cred în pedagogie forţată, impusă, punitivă. A mai fost o istorie, când am întrebat auditoriul ce este o dictatură, căci eram la o prelegere despre „Ciuma” lui Camus şi sala tăcea. Prima reacţie era una de supărare, dar a venit şi una de bucurie: bine că nu ştiu, autobiografic nu ştiu! Totuşi memoria istorică nu e de ignorat.

-Ce recomandări de lectură vin de la soţul dvs.?

-Soţul meu Ivan Pilchin este germanist, profesor de literatură universală şi traducător. Vorbeşte şi citeşte în 4 limbi. E un homo universalis pentru mine şi persoana a cărei părere pentru mine contează. Împreună am scris două manuale de literatură universală pentru liceu, un suport didactic, el, însă, a fost locomotiva echipei de autori. E foarte exigent cu sine, dar foarte deschis cu oamenii din jur, cu el am învăţat lecţia toleranţei umane. Ca şi mine este foarte pasionat de Borges. Are o preocupare academică pentru bestiariile medievale. Avem gusturi literare similare: Homer, Dante, Shakespeare, Molière, Goethe, Byron, Balzac, Kafka, García Márquez, etc. Desigur avem şi anumite „infidelităţi” livreşti unul în faţa celuilalt!

familia

-Aţi participat la numeroase concursuri, conferinţe, seminare naţionale şi internaţionale. Aţi câştigat diverse premii. Care e, totuşi, cel mai important premiu din viaţa dvs.?

-Cel mai important premiu e viaţa! Dar dacă vorbim despre cele de „hârtie”, atunci cred că e premiul acordat de Ministerul Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova pentru realizări şi performanţe deosebite în domeniul literatură şi artă. E un premiu primit împreună cu ceilalţi doi autori, pentru unul din cele două manuale de literatură universală. De ce este important anume acesta? Pentru că vine de acasă! Deşi nu există profeţi în ţara lor, e bine ca acasă să fii „acasă”! În rest, toate premiile îmi sunt dragi, căci m-au constituit. Nu practic modestia falsă, de aceea voi spune că sunt mândră de ele.

profesoara-Cum aţi prezenta generaţia din care faceţi parte?

-O generaţie ca toate generaţiile. Am mai scris despre aceasta. Nu cred în generaţii decadente, nu cred în apocalipse sociale, sunt sigură că fiecare generaţie îşi elaborează, până la urmă, propriile valori şi proiecte de supravieţuire în istorie. Am toată încrederea în generaţia mea, în copiii post-comunismului teribilist. Scriam undeva despre noi, progeniturile „sfârşitului de mileniu doi, cei care nu au putut ieşi din copilăria lor „de tranziţie”, care s-au pierdut în est şi în vest, cei care au supravieţuit deşi nu au avut şanse…”.

-Ştiu că aveţi un băieţel, Mihu. Ce poveşti îi citiţi copilului?

-Da, e o fiinţă minunată de aproape 3 ani. Îi place să facă baie, să se plimbe şi să i se citească din cărţile lui. Acum învaţă culorile, dar o facem calm, fără fanatism academic. Literele le va învăţa la 5 ani. Copilul trebuie să aibă copilărie! Odată l-am luat cu noi la o lansare de carte. Venise şi nişte cadeţi de la un colegiu din Chişinău. Era o lansare exotică. Mihu în braţele tatălui său vorbind despre carte, cadeţii în picioare şi autorul. De altfel, mă însoţeşte adesea la un concurs literar pentru copii, unde fac parte din juriu. Stă în prezidiu, alături de mine. E un joc de-al lui. Mă gândesc că şi al nostru, al adulţilor. Oare nu este totul un joc? Răspunsul l-a dat Johan Huizinga în „Homo ludens”. La vară merge la grădiniţă, i-am acordat trei ani din viaţa mea, cred că o merită orice copil! Recent am primit o invitaţie-abonament pentru luna aprilie la un teatru de păpuşi. Vom merge toţi trei, la toate cele opt spectacole, ca o alternativă pentru desenele animate şi YouTube, pe care el deja l-a descoperit!

-Cum arată o seară în familia Pilchin? Ce rol joacă fiecare?

-Avem seri diferite cu noi diferiţi în ele. Un lucru e acelaşi – dragostea pe care o purtăm unul altuia. Bine, că nu vreau să mitologizez, avem şi păreri contrare, chiar şi Mihu le are, polemizăm, dar cu mult calm şi bună înţelegere. La noi în casă se discută mult, se comunică şi desigur se citeşte!

-Pe lângă lectură, ce pasiuni mai are dna Pilchin?

-Cos goblenuri. E şi aceasta un fel de textura ca şi textele! Colecţionez vaze, le consider o metaforă a femininului. Uneori merg pe la „cuconade” cu unele prietene, dar fără fiţe, sunt întâlniri de suflet. Am două echipe de „cucoane”: una din breasla literatelor şi alta din cea a economistelor. Îmi place să călătoresc, să cunosc oameni interesanţi.

-Transmiteţi un mesaj tinerilor!

-Să fie încrezători! Să nu aibă frică. Frica este ceea ce ne opreşte să facem multe lucruri frumoase în viaţă. Să înveţe din greşeli şi rateuri. Să evite, însă, lucrurile negative şi oamenii care: pretind că ştiu totul, susţin doar un singur punct de vedere, al lor, nu au scopuri în viaţă, nu salută schimbările şi îşi atribuie toate meritele lor.

 

Autor: Mircea MITROFAN

EVERYDAY JOURNALISM.COM

Comments are closed.